Biserica încotro?
De aproape zece
ani mă preocupă topica "funcția Bisericii
în societate".
În primul rând, trebuie să distingem funcția
Bisericii de ideea de credință pentru ca nu cumva să confundăm lucrurile.
Acesta este primul pas. Deoarece, într-adevăr, întrebarea "la ce folosește Biserica"
este o întrebare tangențială la aceea: " cum folosește Dumnezeu omului". Al
doilea pas este acela prin care trebuie să distingem între funcția Bisericii în
general, și funcția bisericii ca instituție.
Precizez că în abordarea mea iau în considerare,
spre exemplificare, Biserica în creștinism.
Dar pentru a ajunge la funcția Bisericii, trebuie
să abordăm întâi elementul esențial al topicii: Dumnezeu.
Bunăoară, credința mea este că Dumnezeu este
necesar omului ca raportare la ceva dincolo de el însuși, ceva mai puternic,
mai greu de definit, misterios și greu perceptibil, ca o promisiune a evoluției,
care să asigure o legătură între materie și spirit.
De ce are nevoie omul de sistem de referință?
Pentru că altfel omul, fără mister și fără raportarea conștientă la acesta, ar cădea în sine ca într-o prăpastie. Imaginați-vă
consumatorii de droguri sau de orice formă de dependență, căci aceștia sunt cei care cad în ei ca într-un abis și
rup legătura între corp, spirit și suflet, ca echilibru, exacerbând unele
funcții în detrimentul altora, o cale falsă, lipsită de percepția directă,
conștientă. Atunci când am la îndemână beneficiul conștiinței și al emoției
reale, de ce ar trebui să folosesc altă cale?
Așadar, raportarea conștientă și liberă în
spirit la misterul pe care ni-l dezvăluie Dumnezeu prin Fiind-ul său ca materie
ce ne înconjoară, ne aduce un beneficiul major: ne garantează evoluția speciei
noastre ca întreg (împreună cu știința și ideea acceptării științei ca metodă a intelectului de percepție și prelucrare a materiei și antimateriei și cu condiția de a nu nega ideea de Dumnezeu sau măcar de a nu lega știința de inexistența lui Dumnezeu) . Căutarea lui Dumnezeu, nevoia apropierii de El, ca o poruncă a ființei
noastre, înseamnă, printre altele, evoluția omului. Condiția pentru ca această
căutare să ducă la evoluție este raportarea conștientă și liberă, lipsită de
constrângeri la nivelul spiritului.
Iisus, în creștinism, este mijlocitorul apropierii
de Dumnezeu și ceva mai mult decât atât.
Iisus însă nu cred că a venit pentru a dezvălui
misterul lui Dumnezeu, ci pentru a ne dărui una dintre cheile sau drumurile
prin care putem ajunge la El și adevărata Sa intenție a fost de a oferi o cale
pentru a salva omenirea de tirania aroganței elitelor. El a adus ideea egalității
ființelor umane dincolo de rasă, religie, condiții sociale, raportându-le pe
toate la Dumnezeu. Din păcate, nu cunoaștem foarte riguros întreaga sa
învățătură, dar cele câteva indicii pe care le avem, dacă reușim să le așezăm
într-o ordine pentru a ajunge la scopul final :"fiți dar desăvârșiți precum
Tatăl în ceruri desăvârșit este", ne conduc mai aproape de adevăratul scop al
omului: desăvârșirea, mântuirea.
Misterul, unul dintre cele mai importante elemente
din noțiunea lui Dumnezeu în creștinism nu este un element pe care oamenii
trebuie să-l descopere, ci trebuie doar să-l accepte. Scopul omului în evoluția lui integrală nu trebuie să fie dezvăluirea misterului, ci drumul spre dezvăluirea misterului.
Evoluția însă este sinonimă, într-o oarecare
măsură, cu infinitul. Evoluția nu este scop, ci este mijloc. Ea este un factor
care se schimbă permanent, este expansiunea Fiind-ului spre infinit, este
tinderea către Infinitul care se numește Dumnezeu. Desăvârșirea, în schimb, este
însă doar o dimensiune a infinitului, tot așa cum evoluția nu ține doar de spirit ci de echilibrul dezvoltării dintre trup, spirit și suflet.
În creștinism desăvârșirea(mântuirea) cunoaște mai
multe căi, iar pentru laici ea înseamnă trăirea împreună cu alții, mântuirea
individuală devenind verificabilă și sustenabilă într-o comunitate. Retragerea
din lume nu este la îndemâna oricui ca metodă de mântuire, deoarece ea implică
renunțarea la ceva specific omului: socializarea și presupune supraviețuirea de
unul singur (fără alte excepții: bunăoară trăirea departe de comunitate dar asigurarea hranei prin intermediul unor terți nu înseamnă retragerea din lume).
Biserica a fost construită ca idee de către
apostolii lui Iisus, care au unit, într-un timp foarte scurt, mase destul de
mari de populație, și nu tocmai dintre cele influente, dar da, a unit poporul
printr-un mesaj foarte simplu: toți sunteți egali în fața lui Dumnezeu, dar nu
sunteți egali în mod natural între voi; toți aveți drepturi și obligații, pe
care Dumnezeu vi le recunoaște. Dumnezeu vă iubește, vă vede și vă dă dreptul
tuturor la desăvârșire, iar căderile sunt acceptate, iertarea există, șansele
sunt nelimitate, important este să urcați: puțin, mult, după puterile
fiecăruia. Mulți dintre adepții creștinismului erau desigur dintre cei săraci, care vedeau în creștinism lumina, speranța că viețile lor nu sunt de prisos. La
fel se întâmplă și cu musulmanii. Oamenii, indiferent dacă sunt bogați sau
săraci au nevoie de o motivație pentru a trăi. Scoate-i omului motivația "că
viața lui are valoare" și el va cădea în prăpastie. Sinuciderile, depresiile,
dependența se întâmplă din cauza faptului că omului îi este luată motivația pentru
a trăi, dintr-un motiv sau altul, într-o formă sau alta.
Biserica nu era și nu este doar o adunare de
creștini care, cu ajutorul unor ritualuri, trăiesc sau ar trebui să trăiască o
formă de conservare a istoriei, a eternului. Cea mai apropiată descriere a
Bisericii este aceea care include, printre alți termeni, și pe acela de familie.
Ce reprezintă familia? O comuniune de ființe care își datorează reciproc ajutor,
ocrotire, sprijin. Familia ar trebui să constituie un loc de odihnă a membrilor
ei, un loc unde nu se folosesc ”armele” luptei de supraviețuire, unde nu trebuie
să te justifici, să argumentezi nevoia de odihnă și de afecțiune. Familia
înseamnă muncă și organizare, înseamnă reguli bine stabilite, funcții bine
ordonate, obligații împărțite între membrii ei. Conflictele dintr-o familie se rezolvă
de către cei care au mai multă experiență și înțelepciune (pater familias), iar pentru a rămâne într-o familie trebuie să accepți reguli.
Biserica mai are (cel puțin) o funcție în plus
față de noțiunea de familie: aceea de a arăta membrilor ei calea desăvârșirii, a
mântuirii. În plus, în comunitatea creștină oamenii își măsoară stadiul
mântuirii lor individuale.
Cam așa stă situația în zonele roze ale gândirii,
în ideal.
Realitatea însă este alta.
Biserica și-a pierdut funcția de familie pentru că
familia și-a pierdut funcția ei specifică (care nu este doar aceea de procreare-am
explicat mai sus care sunt funcțiile familiei). Biserica nu mai înseamnă un loc
de ocrotire, ci de osândă (păcatele și iar păcatele). Nu se pune accent pe ceea
ce trebuie să faci, ci pe ceea ce nu trebuie să faci. Biserica este un loc de
afișare a orgoliilor mărunte și a conflictelor interioare ale fiecărui cetățean
în parte. Enoriașii sunt mici, răi, curvari și bârfitori, pentru că păstorii lor sunt
foarte mici. Autosuficiența, doxologia și prea plinul opulent al păstorilor se oglindește
în orgoliul și aroganța enoriașilor. De fapt este o dublă oglindire. Păstorii și-au arogat dreptul de a cunoaște
toate tainele și misterele, vorbesc și scriu până la epuizarea cuvintelor și
ideilor fără să mai spună nimic. Viețile lor, conflictele lor, blestemele lor
nu au nimic în comun cu armonia mântuirii, cu vreo formă de desăvârșire. Societățile
creștine au ajuns un loc de confruntare a ideilor de politică religioasă și
uneori de politică pur și simplu. Omul nu mai este în centrul preocupărilor
lor.
Diferența dintre Biserică și credință este că
Biserica ar trebui să aibă în centrul preocupărilor ei Omul, în vreme ce
credința îl are în centrul său pe Dumnezeu. Biserica slujește Omului, este un
fel de școală pentru ca omul să învețe mântuirea, iar păstorii sunt învățătorii
Omului, a fiecărui om, fără deosebire de sex, origine, culoare, profesie, nivel
de cultură, grad de invaliditate, bogăție. TOȚI au dreptul de a fi ocrotiți și
învățați de Biserică și de păstori și ar trebui să fie învățați aceleași
lucruri, dacă învățătura este Una. Creștinismul înseamnă egalitate în fața lui
Dumnezeu, adică, eu, creștin (indiferent dacă sunt cleric sau laic) sunt egal
cu bolnavul de coronavirus sau SIDA, cu leșinatul de pe stradă, cu musulmanul
din vecini, cu politicianul care nu-mi place, cu cerșetorul din gară. Cineva
care nu recunoaște acest fundament al creștinismului, nu poate fi creștin, cu
atât mai mult păstor. Creștinismul nostru a creat elite or elitele, conducătorii, prea marii, prea luminații, într-un
sistem bazat pe egalitatea oamenilor în fața lui Dumnezeu, nu pot exista, nu se
justifică, nu se potrivesc, sunt un nonsens al sistemului.
Dacă creștinismul nostru și învățătorii lui vor
înțelege adevăratul raport dintre Om și Biserică, Biserica se va salva,
creștinismul se va salva, omul se va salva, omenirea își va împlini porunca desăvârșirii.
Dacă învățătorii vor trăi în pilde și metafore născocite
de ei în scopul manipulării și vor continua să aibă ei înșiși vieți care să nu
însemne nimic, atunci Biserica va muri, pe Iisus îl vom omorî , toți martirii
își vor fi dat viețile degeaba. Și creștinismul va muri așa cum au murit multe
alte religii, iar Omul se va închina altor zei.
Omul datorează respect și considerație Bisericii,
tot așa cum elevul datorează respect și considerație profesorului. Dar
adevăratul raport de mântuire este între Om și Dumnezeu, nu între Biserică sau
slujitori și Om, tot așa cum raportul de cunoaștere este între elev și
educație, nu între elev și profesor.
În România Biserica trebuie organizată din temelii,
pe regulile inițiale, de bază, ale creștinismului fundamental, iar învățătorii trebuie
aleși pe criterii bine determinate, nu doar de smerenie sau de îndelungatele
practici în ale rugăciunii, ci de alte abilități morale și intelectuale.
Elementul emoțional al religiei este complet eronat înțeles în Biserica noastră
și mai ales este elementul manipulat de aceste elite create artificial. În plus
corupția, șarpele din sânul acestei Biserici, trebuie fără milă stârpită cât
mai urgent cu putință.
Fără această reformă nu pierde doar creștinismul,
ci aproape întreaga esență a națiunii române. Națiunea română, condusă de forma
aceasta de creștinism, nu are nici o șansă, nici la desăvârșire, nici la
evoluție.
Creștinismul este necesar omenirii. Dar
creștinismul eliberat de toate formele de dogmă și de metafore, eliberat de
toată poleiala superficială și de elitism. Este exact acea situație cu care s-a confruntat Iisus în religia sa: corupție, fariseism, elitism, ritualuri și reguli goale de semn. Creștinismul actual este precum un
perete care a fost văruit de mai multe ori, var peste var peste var. El nu mai
folosește la nimic bun, doar cade precum tencuiala de pe perete.
Creștinismul este o parte din formele de ocrotire
a idealurilor și drepturile oamenilor, din el s-au născut drepturile
fundamentale și mai ales dreptul la demnitatea umană. Creștinismul însă trebuie
păstrat cu condiția ca credința să fie conștientă și liberă, să aibă în centru
mântuirea-desăvârșire ca scop, legată de conștiința lui Dumnezeu, iar Biserica
să fie școala, nicidecum instanța de judecată, spitalul sau eșafodul.
Și încă o chestiune: nu amestecați creștinismul cu
populismul sau cu socialismul. Între acestea și creștinismul revelat de Iisus nu există absolut nicio legătură.
22.04.2020