Anul Corona...cu bune și rele

În urmă cu un an începea amenintarea, pe care nimeni nu a anticipat-o cu adevărat (cu excepția unui autor de literatură fantastică, dar asta este altă poveste).

Situatia a început peste tot la fel: majoritatea conducătorilor statelor lumii au privit cu aroganță și scepticism amenințarea, neacceptând că asta ar putea fi ceva serios, cu potențial distrugător. Dar a fost.  Au murit aproape 2 milioane de oameni în toată lumea, nici un sistem sanitar, echipat sau neechipat la standarde înalt nu a fost cruțat. Unele țări și-au abandonat cadavrele pe străzi, altele și-au ars zile întregi morții în crematorii. Miliarde de oameni au fost blocați în case luni în șir, speriați pentru viața lor, pentru viața familiilor lor, a prietenilor, aflați departe de ei. Mulți și-au pierdut joburile, în vreme ce alții au lucrat epuizați în spitale luptând cot la cot cu un obiect minuscul, dar în stare să întoarcă toată lumea, de la un colț la altul, cu susul în jos. Toți, de bunăvoie sau obligați de legi sau reguli sanitare impuse mult prea târziu, ne-am pus măști, ne-am dezinfectat mâinile până am simțit că se topește epiderma. Aproape toți am păstrat distanța unii față de alții, am încercat să ne protejăm bătrânii, părinții, rudele, prietenii. Copiii, elevii, studenții au fost privați de o viața reală, de educație, bolnavii cronici au avut de asemenea de suferit, unii bătrâni, atunci când au supraviețuit virusului, au murit la propriu de singurătate. Virusul nu a cruțat pe nimeni, șefi de stat și de guvern, persoane importante au fost bolnavi, unii dintre ei au pierdut lupta și au sfârșit într-un sac negru ars într-un crematoriu.

Reprezentanți ai tuturor religiilor s-au rugat Dumnezeului lor să facă o minune și să oprească această mare nebunie.

În această perioadă însă mulți au avut curajul sau nebunia să nu creadă, considerând totul o conspirație mondială. Acești Toma ai zilelor noastre! Și asta până în ziua în care au primit ei înșiși tuburi și aparate pentru a putea inhala în plămâni aer, măcar o picătură de aer.
Acest an a fost despre noi toți, despre umanitate, despre mizeria din noi și din afara noastră, despre puținul pe care l-a făcut fiecare dintre noi pentru a salva, înainte de anul 2020, planeta, singura noastră adevărată patrie. Acest an a fost despre istorie, despre Pământ, despre o formă a unui alt tip de război. Acest an ne-a pus la îndoială credința în oameni, acest an a fost despre distanță, despre încurajare, despre durerea că nu ne-am putut vedea părinții, că nu ne-am putut îmbrățișa prietenii, acest an ne-a învățat să prețuim fiecare strângere de mână, care nu s-a putut întâmpla. Acest an parcă a scos din noi înșine tot ceea ce am avut și bun și rău în noi, ne-a învățat pe fiecare despre umilință, răbdare, despre familie, despre ceea ce este cu adevărat important pentru om, despre centrul de greutate a sâmburului din fiecare dintre noi. Ne-a arătat cât de important este un stat, cât de importantă este o bună guvernare cu adevărat în sprijinul omului.
Dacă anul acesta nu am învățat nimic despre noi, despre umanitate, despre sacrificiu, atunci nu vom învăța niciodată nimic.
La sfârșitul convențional al acestui an minunea pentru care ne-am rugat s-a produs, știința și-a demonstrat eficacitatea.
Anul Corona.  Flesh-urile mele pentru acest An: Petru care făcuse febră mare în februarie și crezusem că este doar o gripă, strigătul lui noaptea când îl țineam în brațe, care încă mă face să mă cutremur, tusea și oboseala pe care am resimțit-o toți pentru cateva săptămâni bune, medicul care i-a spus lui Claudiu că ”sigur este un virus sau bacterie” (câtă perspicacitate), refuzul medicilor în martie de a ne testa chiar și contra cost, spaniolii și italienii ieșiti la balcoane aplaudându-și medicii, sentimentul pe care l-am avut cu toții în martie când ne-am acoperit gura și nasul cu măști confecționate întâi după posibilități, de fiecare dintre noi, după metode de pe tutoriale youtube, concertul de Paști din grădină al copiilor din cartierul nostru, teama cu care mergeam de fiecare dată la supermarket, apoi Claudiu care și-a pierdut jobul, frica aceea că se va termina totul, Maria terminând facultatea în pandemie, jobul ei nou la un laborator covid din Manchester, apoi noul meu job, oamenii pe care i-am cunoscut, care mi-au dat speranță, apoi alegerile din România, epuizarea din noaptea aceea care nu se compară cu nimic atunci când numeri voturile la 2 dimineața, șocul AUR, apoi anunțul că vaccinul a fost aprobat, bucuria și speranța că minunea pe care o așteptam poate s-a produs. 
Îmi doresc să fim sănătoși toți, familia mea mică și familia mea mai mare, care include toate rudele și prietenii mei, îmi doresc și le doresc și lor, să nu mai auzim de moarte. Îmi doresc să fim mai atenți cu natura, pentru că simt cum copacii strigă că îi ”dor” și pe ei plămâni. Aș vrea să nu mai fim naivi, dar să fim buni!

Anii vin, cu bune și rele, apoi trec. Important este ce facem noi cu ceea ce ne dă Universul, cu evenimentele, cu spațiul și timpul, pe care ni le pune el la dispoziție.

Sufletism: o stare nestăpânită...
 

Biserica încotro?

De aproape zece ani mă preocupă topica "funcția Bisericii în societate".

În primul rând, trebuie să distingem funcția Bisericii de ideea de credință pentru ca nu cumva să confundăm lucrurile. Acesta este primul pas. Deoarece, într-adevăr, întrebarea "la ce folosește Biserica" este o întrebare tangențială la aceea: " cum folosește Dumnezeu omului". Al doilea pas este acela prin care trebuie să distingem între funcția Bisericii în general, și funcția bisericii ca instituție.

Precizez că în abordarea mea iau în considerare, spre exemplificare, Biserica în creștinism.

Dar pentru a ajunge la funcția Bisericii, trebuie să abordăm întâi elementul esențial al topicii: Dumnezeu.

Bunăoară, credința mea este că Dumnezeu este necesar omului ca raportare la ceva dincolo de el însuși, ceva mai puternic, mai greu de definit, misterios și greu perceptibil, ca o promisiune a evoluției, care să asigure o legătură între materie și spirit.

De ce are nevoie omul de sistem de referință? Pentru că altfel omul, fără mister și fără raportarea conștientă la acesta, ar cădea în sine ca într-o prăpastie. Imaginați-vă consumatorii de droguri sau de orice formă de dependență, căci aceștia sunt cei care cad în ei ca într-un abis și rup legătura între corp, spirit și suflet, ca echilibru, exacerbând unele funcții în detrimentul altora, o cale falsă, lipsită de percepția directă, conștientă. Atunci când am la îndemână beneficiul conștiinței și al emoției reale, de ce ar trebui să folosesc altă cale?

Așadar, raportarea conștientă și liberă în spirit la misterul pe care ni-l dezvăluie Dumnezeu prin Fiind-ul său ca materie ce ne înconjoară, ne aduce un beneficiul major: ne garantează evoluția speciei noastre ca întreg (împreună cu știința și ideea acceptării științei ca metodă a intelectului de percepție și prelucrare a materiei și antimateriei și cu condiția de a nu nega ideea de Dumnezeu sau măcar de a nu lega știința de inexistența lui Dumnezeu) . Căutarea lui Dumnezeu, nevoia apropierii de El, ca o poruncă a ființei noastre, înseamnă, printre altele, evoluția omului. Condiția pentru ca această căutare să ducă la evoluție este raportarea conștientă și liberă, lipsită de constrângeri la nivelul spiritului.

Iisus, în creștinism, este mijlocitorul apropierii de Dumnezeu și ceva mai mult decât atât.

Iisus însă nu cred că a venit pentru a dezvălui misterul lui Dumnezeu, ci pentru a ne dărui una dintre cheile sau drumurile prin care putem ajunge la El și adevărata Sa intenție a fost de a oferi o cale pentru a salva omenirea de tirania aroganței elitelor. El a adus ideea egalității ființelor umane dincolo de rasă, religie, condiții sociale, raportându-le pe toate la Dumnezeu. Din păcate, nu cunoaștem foarte riguros întreaga sa învățătură, dar cele câteva indicii pe care le avem, dacă reușim să le așezăm într-o ordine pentru a ajunge la scopul final :"fiți dar desăvârșiți precum Tatăl în ceruri desăvârșit este", ne conduc mai aproape de adevăratul scop al omului: desăvârșirea, mântuirea.

Misterul, unul dintre cele mai importante elemente din noțiunea lui Dumnezeu în creștinism nu este un element pe care oamenii trebuie să-l descopere, ci trebuie doar să-l accepte. Scopul omului în evoluția lui integrală nu trebuie să fie dezvăluirea misterului, ci drumul spre dezvăluirea misterului. 

Evoluția însă este sinonimă, într-o oarecare măsură, cu infinitul. Evoluția nu este scop, ci este mijloc. Ea este un factor care se schimbă permanent, este expansiunea Fiind-ului spre infinit, este tinderea către Infinitul care se numește Dumnezeu. Desăvârșirea, în schimb, este însă doar o dimensiune a infinitului, tot așa cum evoluția nu ține doar de spirit ci de echilibrul dezvoltării dintre trup, spirit și suflet.

În creștinism desăvârșirea(mântuirea) cunoaște mai multe căi, iar pentru laici ea înseamnă trăirea împreună cu alții, mântuirea individuală devenind verificabilă și sustenabilă într-o comunitate. Retragerea din lume nu este la îndemâna oricui ca metodă de mântuire, deoarece ea implică renunțarea la ceva specific omului: socializarea și presupune supraviețuirea de unul singur (fără alte excepții: bunăoară trăirea departe de comunitate dar asigurarea hranei prin intermediul unor terți nu înseamnă retragerea din lume).

Biserica a fost construită ca idee de către apostolii lui Iisus, care au unit, într-un timp foarte scurt, mase destul de mari de populație, și nu tocmai dintre cele influente, dar da, a unit poporul printr-un mesaj foarte simplu: toți sunteți egali în fața lui Dumnezeu, dar nu sunteți egali în mod natural între voi; toți aveți drepturi și obligații, pe care Dumnezeu vi le recunoaște. Dumnezeu vă iubește, vă vede și vă dă dreptul tuturor la desăvârșire, iar căderile sunt acceptate, iertarea există, șansele sunt nelimitate, important este să urcați: puțin, mult, după puterile fiecăruia. Mulți dintre adepții creștinismului erau desigur dintre cei săraci, care vedeau în creștinism lumina, speranța că viețile lor nu sunt de prisos. La fel se întâmplă și cu musulmanii. Oamenii, indiferent dacă sunt bogați sau săraci au nevoie de o motivație pentru a trăi. Scoate-i omului motivația "că viața lui are valoare" și el va cădea în prăpastie. Sinuciderile, depresiile, dependența se întâmplă din cauza faptului că omului îi este luată motivația pentru a trăi, dintr-un motiv sau altul, într-o formă sau alta.

Biserica nu era și nu este doar o adunare de creștini care, cu ajutorul unor ritualuri, trăiesc sau ar trebui să trăiască o formă de conservare a istoriei, a eternului. Cea mai apropiată descriere a Bisericii este aceea care include, printre alți termeni, și pe acela de familie. 

Ce reprezintă familia? O comuniune de ființe care își datorează reciproc ajutor, ocrotire, sprijin. Familia ar trebui să constituie un loc de odihnă a membrilor ei, un loc unde nu se folosesc ”armele” luptei de supraviețuire, unde nu trebuie să te justifici, să argumentezi nevoia de odihnă și de afecțiune. Familia înseamnă muncă și organizare, înseamnă reguli bine stabilite, funcții bine ordonate, obligații împărțite între membrii ei. Conflictele dintr-o familie se rezolvă de către cei care au mai multă experiență și înțelepciune (pater familias), iar pentru a rămâne într-o familie trebuie să accepți reguli.

Biserica mai are (cel puțin) o funcție în plus față de noțiunea de familie: aceea de a arăta membrilor ei calea desăvârșirii, a mântuirii. În plus, în comunitatea creștină oamenii își măsoară stadiul mântuirii lor individuale.

Cam așa stă situația în zonele roze ale gândirii, în ideal.

Realitatea însă este alta.

Biserica și-a pierdut funcția de familie pentru că familia și-a pierdut funcția ei specifică (care nu este doar aceea de procreare-am explicat mai sus care sunt funcțiile familiei). Biserica nu mai înseamnă un loc de ocrotire, ci de osândă (păcatele și iar păcatele). Nu se pune accent pe ceea ce trebuie să faci, ci pe ceea ce nu trebuie să faci. Biserica este un loc de afișare a orgoliilor mărunte și a conflictelor interioare ale fiecărui cetățean în parte. Enoriașii sunt mici, răi, curvari și bârfitori, pentru că păstorii lor sunt foarte mici. Autosuficiența, doxologia și prea plinul opulent al păstorilor se oglindește în orgoliul și aroganța enoriașilor. De fapt este o dublă oglindire. Păstorii și-au arogat dreptul de a cunoaște toate tainele și misterele, vorbesc și scriu până la epuizarea cuvintelor și ideilor fără să mai spună nimic. Viețile lor, conflictele lor, blestemele lor nu au nimic în comun cu armonia mântuirii, cu vreo formă de desăvârșire. Societățile creștine au ajuns un loc de confruntare a ideilor de politică religioasă și uneori de politică pur și simplu. Omul nu mai este în centrul preocupărilor lor.

Diferența dintre Biserică și credință este că Biserica ar trebui să aibă în centrul preocupărilor ei Omul, în vreme ce credința îl are în centrul său pe Dumnezeu. Biserica slujește Omului, este un fel de școală pentru ca omul să învețe mântuirea, iar păstorii sunt învățătorii Omului, a fiecărui om, fără deosebire de sex, origine, culoare, profesie, nivel de cultură, grad de invaliditate, bogăție. TOȚI au dreptul de a fi ocrotiți și învățați de Biserică și de păstori și ar trebui să fie învățați aceleași lucruri, dacă învățătura este Una. Creștinismul înseamnă egalitate în fața lui Dumnezeu, adică, eu, creștin (indiferent dacă sunt cleric sau laic) sunt egal cu bolnavul de coronavirus sau SIDA, cu leșinatul de pe stradă, cu musulmanul din vecini, cu politicianul care nu-mi place, cu cerșetorul din gară. Cineva care nu recunoaște acest fundament al creștinismului, nu poate fi creștin, cu atât mai mult păstor. Creștinismul nostru a creat elite or elitele, conducătorii, prea marii, prea luminații, într-un sistem bazat pe egalitatea oamenilor în fața lui Dumnezeu, nu pot exista, nu se justifică, nu se potrivesc, sunt un nonsens al sistemului.

Dacă creștinismul nostru și învățătorii lui vor înțelege adevăratul raport dintre Om și Biserică, Biserica se va salva, creștinismul se va salva, omul se va salva, omenirea își va împlini porunca desăvârșirii.

Dacă învățătorii vor trăi în pilde și metafore născocite de ei în scopul manipulării și vor continua să aibă ei înșiși vieți care să nu însemne nimic, atunci Biserica va muri, pe Iisus îl vom omorî , toți martirii își vor fi dat viețile degeaba. Și creștinismul va muri așa cum au murit multe alte religii, iar Omul se va închina altor zei.

Omul datorează respect și considerație Bisericii, tot așa cum elevul datorează respect și considerație profesorului. Dar adevăratul raport de mântuire este între Om și Dumnezeu, nu între Biserică sau slujitori și Om, tot așa cum raportul de cunoaștere este între elev și educație, nu între elev și profesor. 

În România Biserica trebuie organizată din temelii, pe regulile inițiale, de bază, ale creștinismului fundamental, iar învățătorii trebuie aleși pe criterii bine determinate, nu doar de smerenie sau de îndelungatele practici în ale rugăciunii, ci de alte abilități morale și intelectuale. Elementul emoțional al religiei este complet eronat înțeles în Biserica noastră și mai ales este elementul manipulat de aceste elite create artificial. În plus corupția, șarpele din sânul acestei Biserici, trebuie fără milă stârpită cât mai urgent cu putință.

Fără această reformă nu pierde doar creștinismul, ci aproape întreaga esență a națiunii române. Națiunea română, condusă de forma aceasta de creștinism, nu are nici o șansă, nici la desăvârșire, nici la evoluție.

Creștinismul este necesar omenirii. Dar creștinismul eliberat de toate formele de dogmă și de metafore, eliberat de toată poleiala superficială și de elitism. Este exact acea situație cu care s-a confruntat Iisus în religia sa: corupție, fariseism, elitism, ritualuri și reguli goale de semn. Creștinismul actual este precum un perete care a fost văruit de mai multe ori, var peste var peste var. El nu mai folosește la nimic bun, doar cade precum tencuiala de pe perete.

Creștinismul este o parte din formele de ocrotire a idealurilor și drepturile oamenilor, din el s-au născut drepturile fundamentale și mai ales dreptul la demnitatea umană. Creștinismul însă trebuie păstrat cu condiția ca credința să fie conștientă și liberă, să aibă în centru mântuirea-desăvârșire ca scop, legată de conștiința lui Dumnezeu, iar Biserica să fie școala, nicidecum instanța de judecată, spitalul sau eșafodul.

Și încă o chestiune: nu amestecați creștinismul cu populismul sau cu socialismul. Între acestea și creștinismul revelat de Iisus nu există absolut nicio legătură.

22.04.2020


Justiția este una dintre cele mai importante elemente care construiesc un stat. Ea nu are valoare în sine, valoarea ei este dată de două elemente principale: de accesul real la justiție al fiecărui individ și de rezultatul pe care îl obține societatea, respectiv fiecare individ, de la acesta. Cu cât justiția este mai puțin aservită politic, cu atât...

La acest început de an nou mă preocupă lipsa de principii din fiecare român și din întreaga societate românească. Nici nu mai contează cum a apărut acest vid. Este suficient că îi vedem și îi trăim efectele. Și cât de grave sunt ele, cum au distrus tot ceea ce există! Important este să începem să schimbăm asta. Singurul lucru...

De vreo cinci ani observ, în majoritatea absolută a filmelor nou apărute pe marile ecrane, mai ales a celor produse la Hollywood, că există o exagerare privind folosirea drogurilor, dincolo de subiectul principal al filmelor. Da, există desigur și filme care trag un semnal de alarmă legat de acest subiect, al dependenței, al morții cauzate de...

Demnitate

06.12.2017

Regele a murit! Primul adevăr pe care l-am aflat după moartea Regelui, a fost că tot ceea ce știam eu despre ce s-a petrecut în 1945 si în 1947 au fost minciuni.

Recunosc, nu îmi aparține cuvântul...într-o seară căutam o denumire pentru blog și soțul meu mi-a dat această idee, care de altfel mi s-a părut una trăsnită, dar în același timp și una care se potrivește cu ceea ce vreau eu scriu aici. Aș defini acest cuvânt cu expresia ”puse la suflet”....Cam așa va fi: aici veți găsi ceea ce...