1. Epictet și Astion -piesă de teatru în 3 acte

2. O poveste din Cetatea Histria -piesă de teatru în 3 acte

3. Suflețel și Doamna Co - piesă scurtă de tearu

Cetatea Halmyris, anul 290 după.Ch., oraș-port important al Mării Negre, aflat în partea de nord est a Dobrogei (din scrierile istorice, mai precis de la Strabon, aflăm că litoralul se întindea până la actualul sat Murighiol). Corăbii mici și bărci ale pescarilor sunt ancorate în apropiere de o clădire înaltă care este sediul administrativ al orașului. În oraș locuiesc pescari greci, băștinași geți, care erau cei mai mulți, și romani dintre care, majoritatea erau soldați. În oraș tocmai a sosit o barcă comercială și de pasageri, plină cu amfore în care era ulei și cereale. Barca vine dintr-un port îndepărtat din sudul Mării Negre. Din barcă coboară doi oameni, care, după înfățișare și după port sunt străini de aceste ținuturi.

Personaje:

-un bătrân de 64 de ani, preotul Epictet, cu părul aproape cărunt, cu barbă, cu tenul mai închis la culoare, îmbrăcat într-o tunică lungă de cânepă, albă. El are o torbă în spinare cu niște haine și în mână o carte.

- un tânăr de 35 de ani, discipolul lui Epictet, Astion. Acesta era de asemeni îmbrăcat într-o tunică lungă, albă, purta barbă. Avea și el o torbă în spate plină mai degrabă cu cărți decât cu haine și avea in mână câteva spice de grâu.

- Latronius, comandantul gărzilor romane, un roman aspru la chip, mânios. El era comandantul legiunii I Iovia care îl venera pe zeul Jupiter.

- Ilay, un negustor grec din orașul Halmyris

- Coson, un get care îi găzduiește pe Epictet și Astion

- Andronicus, însoțitorul lui Latronius

- poporul

Actul I

Epictet și Astion coboară din barcă. Epictet adresându-se lui Astion.

• Iată fiule, acesta este pământul pe care a călcat și fratele nostru, Andrei, cel trimis de Iisus aici și care ne-a chemat și pe noi spre a-I fi de ajutor cu acest popor.

Astion își închise ochii spunând parcă o rugăciune. Însă se cutremură puțin și încercă apoi să-și îndrepte spatele sub greutatea torbei sale.

• Binecuvântat fie acest pământ, spuse Astion.

• Părinte, aici vom avea multă treabă, oamenii aceștia nu ne cunosc religia. Privește! -spuse Astion și arătă statuile zeităților romane care împresurau locul și decorau casele pe lângă care treceau.

• Nu te speria frate Astion, statuile nu vorbesc și nu fac binele pe care îl face Dumnezeu, nu le umple viața acestor oameni. Noi le vom umple viața. Tinerețea ta trebuie să fie curajoasă!

• Așa să fie, părinte Epictet.

De cei doi străini s-a apropiat un bărbat de mărime mijlocie, cu barbă, care purta o căciulă ciudată, un fel de fes.

• Salve! Ce faceți voi prin părțile acestea ale Sciției noastre?

• Salve, om bun! Eu sunt Epictet și tânărul acesta este discipolul meu Astion. Iată, noi suntem creștini și am venit să vă aducem vestea bună a lui Iisus printre voi. Cunoașteți vreun loc unde putem să fim de folos în cetatea voastră și unde să putem să ne odihnim și noi căci venim de la mare depărtare.

Omul s-a uitat de jur împrejur să nu fie cumva iscoade ale guvernatorului și le-a spus șoptit:

• Vă duc eu într-un loc unde să fiți protejați. Veniți!

Omul a pornit spre marginea cetății. Acolo, într-un bordei a bătut la ușă. Ușa s-a deschis și un bătrân frumos la chip a apărut de dincolo, parcă dintr-o altă lume.

• Coson, iată, își aduc niște creștini, frați de-ai tăi.

• Salve vouă! Intrați!-spuse Coson.

Epictet și Astion intrară. În casa sărăcăcioasă în care intrară găsiră o cameră simplu unde era doar o masă, o sobă și doă bănci din lemn dintr-un copac bătrân, sculptat ca sa aibă cineva unde să șadă. Coson a închis ușa după ce a mulțumit omului care îi adusese pe străini. Coson s-a uitat blând dar cu o mare curiozitate la cei doi străini. El întrebă într-o latină pe care străinii abia o înțelegeau:

• De unde sunteți oameni buni și ce vânt vă aduce pe aici?

• Noi suntem de departe, din ținuturi pe care nu cred că le cunoașteți și am primit poruncă să venim aici să vă aducem și vouă credința noastră fiindcă sunteți un popor binecuvântat de Dumnezeu.

• Cum așa?

• Aici a venit iubitul nostru Apostol Andrei, printre voi a murit.

• Da, este adevărat, spuse Coson plecându-și capul. L-am cunoscut pe Andrei. Era un înger care umbla printre oameni, printre sufletele lor, le arăta că religia lor este o parte a religie creștine, nu e departe de aceasta. Oamenii îl iubeau fiindcă era blând, unii spuneau că era precum Învățătorul.

• Ne bucurăm să auzim acestea. Dar spune-mi, aici sunteți mulți creștini?

• Suntem o mână de oameni, ne adunăm aici, în casa mea și spunem rugăciunile pe care ni le-a arătat fratele noastru Andrei. Dar romanii stau cu ochii pe noi, ne obligă să venim la ritualurile lor religioase, se tem că vom fi mulți și îi vom învinge.

• Nu se pune problema să-I învingem sau să-I cucerim, ci să trăim în pace cu ei. Religia se așază diferit în inima popoarelor. Unele popoare, din părțile de unde venim noi, sunt mai aprige și s-au revoltat, nu au ascultat cu adevărat învățăturile lui Iisus, l-au trăda ucigând, spun ei, pentru a se apăra. Nu asta este învățătura creștină! Noi știm că voi aici sunteți un popor pașnic.

• Avem și noi revoltele noastre, dar ne-am obișnuit să-I acceptăm pe toți care vor să se așeze lângă noi. Pentru noi străinul este fratele nostru. Așa ne este tradiția. ...Dar poate vă este foame? Ne-am luat cu vorba și am uitat să vă întreb.

Coson fugi sprinten în cealaltă cameră de unde reveni cu niște merinde simple pe care oaspeții săi le primiră cu bucurie. Înainte să mânânce, Epictet făcu sfânta cruce deasupra pâinii și a peștilor și spuse o rugăciune pe care Coson nu o cunoștea. Apoi mâncară în liniște. Coson mâncă și el, căci așa era aici, pe aceste meleaguri, obișnuința, ca străinii să nu se teamă că ar putea fi otrăviți.

• Mâine, spuse Coson, o să vă prezint credincioșii din cetatea noastră Halmyris.

Ne bucurăm. Vom face o rugăciune împreună cu ei.

Între timp Astion și Epictet s-au retras să se odihnească.

Actul II

Coson

Epictet

Astion

Latronius

O femeie

Soldați romani

Popor de creștini

Scena se desfășoară în piața publică a cetății.

Astion și Epictet stau în mijlocul unor oameni, care le adresează o mulțime de întrebări care însă se aud ca niște șipote de voci. În acest răstimp ambii străini ascultă cu atenție. La un moment dat Epictet ridică mâna dreaptă sus, și îi binecuvântează pe acești oameni.

• Să trăiți frați creștini!-spune Epictet. Noi suntem veniți de departe, de foarte departe dar noi și voi, pentru că suntem frați întru Hristos nu ne temem unii de alții. Împărțim aceeași credință și avem același țel: mântuirea. Nu știm ce ne este dat să trăim dar trebuie să fim curajoși, să înfruntăm tot ceea ce ne dă lumea să trăim. Voi știți ce a pătimit Învățătorul nostru și nu trebuie să vă fie teamă. El a învins moartea. Dar nu despre moarte doresc eu să vă vorbesc acum, ci despre viață. Sufletele voastre eu le cunosc fiindcă îmi este dat a le cunoaște, știu care vă este frica aici, dar curajul de a trăi ca un creștin nu-l are oricine. Un creștin nu este un om de rând prăbușit în tristețe, ci un creștin este unul care trăiește cu bucuria zilei, cu răbdarea și dragostea de frații săi, un creștin este un om pașnic, supus Dumnezeului lui, un creștin are datoria să-și ajute frații și nu doar pe aceștia, ci pe toți ceilalți.

(Epictet făcu aici o pauză.)

În drumețiile noastre am văzut mulți creștini. Ei erau numeroși dar nu toți au dovedit că pot fi creștini adevărați. Fiți voi dar aici creștini adevărați, deveniți creștini adevărați. Rugați-vă unii pentru ceilalți și ascultați glasul pământului care vă stă sub picioare. El va acoperi mulți martiri, mulți dintre voi îi veți cunoaște.

Deodată o femeie din mulțime leșină. Epictet și-a întrerupt cuvântarea și a mers spre aceasta. I-a făcut semnul crucii, s-a așezat lângă ea și s-a rugat în liniște cu ochii închiși. În câteva clipe femeia și-a revenit. Oamenii se uitau când la femeie, când la Epictet. Femeia atunci a izbucnit în plâns și a spus:

• L-am văzut pe Dumnezeu cum te veghea.

• Epictet s-a uitat la dansa și i-a spus:

• Draga mea soră, acela era doar Îngerul său. Dumnezeu e lumina dintre noi, e soarele pe care voi îl vedeți că răsare, este tot ceea ce vă înconjoară și nu puteți simți sau atinge dar El este acolo. Dumnezeu este căldură și răcoare, este duh. Dumnzeu este libertate. Dar toate acestea le poate afla oricine care crede în El.

Deoparte, în mulțime, era un cetățean roman-se vedea asta după chipul și statura sa. Mulți s-au dat la o parte când l-au văzut. Era Latronius, Guvernatorul provinciei, un om temut și respectat de frică.

• Drept cine te crezi de spui toate aceste lucruri? De unde știi tu cum este Dumnezeu? Dumnezeu nu există, asta e o plăsmuire în mințile voastre dobitoace de sclavi. Leapădă-te de credința asta sau te voi întemnița.

Epictet se uită fix in ochii lui Latronius și spuse acestuia.

• Latronius, căci așa te cheamă, spune-mi ce sunt zeii tăi, aici, nemișcați și surzi, rosteste-le lor sa facă furtună sau ploaie, spune-le lor să arunce cu săgeți sau să răscolească acest pământ cu vântul turbat, spune-le să învie morții. Hai striga-le! -spuse Epictet înfruntător, înflăcărat ca și când săgeți de foc ieșeau din gura lui, nu cuvinte.

• Cum îndrăznești lepră să vii aici, în orașul meu și să mă înfrunți pe mine? Nu știi tu oare ca viața ta este în mâinile mele?

• Noi doi Latronius, suntem străini pe acest pământ, căci, la fel ca mine ști și tu. Faptul că țara ta a cucerit acest pământ nu îți dă dreptul să te numești aici stăpân. Un singur stăpân are această țară: acest popor-spuse Epictet arătând brusc cu degetul spre mulțime. Marele vostru noroc, al romanilor și al tuturor celorlați cotropitori care vor veni, este că acest popor este un popor înțelept, harnic și pașnic. El nu vă va alunga și nu vă va călca în picioare, nici pe voi, nici pe cei care vor veni după voi fiindcă voi aici nu sunteți veșnici.

• Îndrăznești nu doar să ne înfrunți credința, îndrăznești să ne înfrunți și poporul și imperiul! Trădare!!strigă Latronius. Luați-l!

Între timp Astion stătea neclintit lângă părintele Epictet. Când veniră soldații să-l ridice pe Epictet Astion spuse:

• Unde se duce Învățorul meu, merg și eu.

Epictet se uită la el și îi spuse: Fie voia Tatălui Nostru iubite fiu!

Soldații atunci îi luară pe amândoi și îi duseră în temniță.

Poporul se risipi din piața publică, unii plângeau, toți erau foarte triști fiindcă știau că Latronius nu iartă pe nimeni.

Actul III

Latronius aflat într-o sală sărăcăcioasă, urâtă, stă pe un jilț impunător.

Cere unui sclav să fie aduși Epictet și Astion.

Aceștia apar plini de răni, cu hainele rupte pe ei.

Latronius adresându-i-se arogant Părintelui Epictet:

• Ei, te-ai hotărât ce faci cu Hristosul tău? Îl abandonezi sau nu?

Părintele Epictet, vizibil iritat de întrebare dar cu blândețe răspunde:

• Latronius, eu îmi cunosc soarta și nu-mi reneg originile sau religia în care cred cu toată puterea mea. Voi, biete creaturi care aveți puterea, o putere temporară și seacă, voi veți cădea primii în nebunia și decandența acestei lumi, Imperiul vostru nu este veșnic pe lumea aceasta. Deoarece legile voastre nu sunt pentru toți oamenii, ele sunt doar pentru voi. Creștinii au legile lor și legile lor vin de la Dumnezeul viu, nu de la odioasele voastre creaturi, plasmuiri ale omului.

• Îndrăznești să ne insulți zeii??

• Da, îndrăznesc. Dar nu cu aroganță cum o faceți voi, ci din adâncă convingere că voi faceți o greșeală.

• Cum crezi că vei scăpa viu de aici Epictet?

• Nu voi scăpa viu de aici. Nici eu nici acest tânăr care nu are nici o vină.

În acest timp Astion a rămas îngenuncheat în spatele lui Epictet.

• Și cum este Dumnezeul vostru Epictet? E mare? E generos?

• Dumnezeul nostru nu are chip Latronius, El doar este, este pretutindeni și el ne aude, ne vede și pe tine și pe mine. Pentru El oamenii sunt toți egali.

• Nu cred așa ceva. E o nerozie! E cu neputință!

• Sufletul tău nu poate crede asta Latronius fiindcă el este împietrit de aroganța ta, de dorința ta de mărire, de toate toți morții pe care îi ai pe conștiință.

• Dispari Epictet de aici! Biciuiți-l!

În acea clipă, Părintele Epictet s-a așezat și el în genunchi precum Astion care se rugase neîncetat în acest timp și asupra amândorura a căzut o lumină puternică care i-a învăluit. 

Latronius și gardienii s-au tras înapoi speriați.

Corul cântă în surdină un cântec religios.

2. O poveste în Cetatea Histria

- Piesă de teatru în 3 acte -

Locația: Portul Histria

Timp: anul 39 d.H

Personaje:

Maximus Optimus-capitanul unui vas roman

Daria Laurentia-fiica capitanului

Mucatra-Vraciul din Histria de origine daco-geta,

Bendis, fiica vraciului Mucatra

Jasyn- grec, prietenul lui Anastasios

Anastasios-grec, iubitul lui Daria

Alte personaje:

Ilay-grec, preotul și judecătorul orasului

Adras-personaj negative, un grec

Duras, daco-get, ajutor al lui Mucatra

Zyraxes-daco-get, prieten al lui Anastasios

Coson-daco-get, prieten al lui Anastasios

Actul I

Personaje:

Mucatra

Maximus Optimus

Daria Laurentia

Bendis

Anastasios

Duras

Casa lui Mucatra, vraciul portului Histria. Un pat din pamant, o masa cu trei picioare, un opaiț pe masa unde ardea o lumânare de ceară. Obiecte folosite de vracii din antichitate si niste recipiente din lut ars unde se aflau ierburi presate, toate fiind înșirate într-o parte a camerei pe o poliță. Camera era destul de simplă. În cameră se afla Mucatra care pregătea acele ierburi. Mucatra are îmbrăcămintea specifică geto-dacilor, avea în jur de 50 de ani, avea barbă. Ușa colibei din lemn se deschide și intră brusc Maximus Optimus care ducea în brațe o fată tănără, de 16 ani, îmbrăcată într-o rochie albă, lungă, după moda din secolul I d. H. din Roma antică. Fata are părul împletit. Maximus Optimus are togă și sandale romane. Fata are o rană la picior.

• Salve Mucatra, Daria Laurentia s-a rănit și avem nevoie de ajutorul tău.

• Salve Maximus Optimus, lasa copila jos. Cu grija.

Mucatra privește piciorul fetei și spune: - Nu e ceva grav, se va vindeca. Iese afară și aduce două bucăți de scoarță de copac. Apoi îi pune copilei un praf de ierburi peste rană și îi înfășoară piciorul pentru a-l proteja.

-Daria, să mergi cu grijă. Piciorul se va vindeca datorită ierburilor pădurilor noastre.

Apoi Mucatra adresându-se lui Maximus Optimus.

-Ați reușit să încărcați grânele pe vas?

-Nu. Încercăm să găsim ajutoare.

-Se anunță vreme rea.

-Da, vom fi nevoiți să rămânem în port pentru câteva zile în plus. Nu putem ridica ancora pe furtună.

În clipa aceea intră Bendis pe ușa de lemn. Bendis e o tânără geto-dacă cu haine similar rochiei romane dar un pic diferită, mai largă. Pe cap poartă o maramă. Părul lung se revarsă peste umeri. Bendis duce un coș cu merinde.

Daria e fascinată de fata care a intrat. Se uită curioasă la ea.

Mucatra spune:

-Daria, iată, ea e fiica mea Bendis. Bendis a venit să prânzim.

Bendis merge la Daria, o îmbrățișează și îi spune:

• Eu sunt Bendis, tu cine ești?

• Sunt Daria, fiica lui Maximus Optimus.

• Mă bucur să te cunosc. Văd că ești rănită. Tata te va vindeca, nu-ți face griji. E un mare vraci care iubește oamenii.

Între timp într-un colț al camerei Mucatra și Maximus Optimus vorbesc în șoaptă. În prim plan sunt Bendis și Daria care se așează pe pat și stau de vorbă.

• Spune-mi Daria, de când ai ajuns la Histria?

• De 2 zile suntem aici, eu și tatăl meu. Îl însoțesc în această călătorie pentru că îmi doresc să vă cunosc țara aceasta despre care vorbesc toți cunoscuții noștri.

• Și ce spun acei oameni despre noi?

• Spun că sunteți foarte prietenoși și iată au dreptate. Tu, fără să mă cunoști ai venit și m-ai îmbrățișat. La noi la Roma nu se face acest lucru decât cu rudele sau cu prietenii foarte apropiați. Tu nu mă cunoșteai.

• Stai liniștită , nici aici nu sunt toți așa de apropiați.. Unii sunt răi. Iată, am să-ți spun ceva: tatăl tău este în pericol fiindcă Adras și prietenii săi vor să-l împiedice să ia cerealele în vasul său pentru voi romanii.

Daria s-a ridicat brusc și îngrijorată și-a privit tatăl. Bendis și-a pus bland mâna pe mâna Dariei.

• Stai liniștită Daria, eu și prietenii mei vă vom proteja. Dar nu trebuie să sufli nici o vorbă. Doar să fii prudentă.

• Dar cine este aceste Adras?

• Adras este fiul guvernatorului Histriei și el dorește să-i alunge pe toți romanii din peninsula Dobrogea.

• De ce dorește asta?

• Pentru că ei vor Dobrogea pentru ei deși ea e doar a noastră, a geților. Poporul nostru însă este bun și acceptă toate popoarele care doresc să trăiască în pace, fără să nască războaie între oameni.

• Bendis, dar tu ești ca o zeiță bună.

• Da, numele meu este numele zeiței pădurii, voi cred că îi spuneți Diana. Noi credem că Bendis este zeița pădurilor noastre pline de lupi peste care stăpânește Marele Lup Alb. El mi-a spus despre voi în vis.

• Cum adică un lup alb?

• Da, lupii sunt apărătorii noștri de veacuri. Lupii se transformă în nopțile cu lună plină în luptători, ei apără acest pământ. Noi credem în ei. Iar marele lup alb a fost cândva el însuși un om.

• Tu ai văzut vreodată un lup alb?

• Da. Am văzut în vis, ti-am spus. De aceea mi-au spus Bendis. Fiindcă am visat lupul alb. Bendis, zeița noastră, îi conduce pe luptători spre victorie întotdeauna. Ea încredințează pământul nostru doar celor pașnici, celor care urăsc războiul.

Între timp în camera intră un tânăr chipeș, brunet, o dovadă vie a frumuseții antice grecești, Anastasios.

-Daria, spune Bendis, ți-l prezint pe prietenul nostrum Anastasios.

Daria se înclină ușor în fața lui Anastasios. Anastasios zâmbește.

-Anastasios, spune Maximus Optimus. Vino, să punem la cale încărcarea grânelor. De unde le aduceți? Câte amfore veți încărca?

- Salve Maximus Optimus. Am încărcat 8 amfore pline cu grâu pentru Roma.

-Bravo. Se anunță vreme rea în următoarele zile, când crezi că vom putea încărca amforele?

-Mâine ar fi cel mai bine.

-Bine, rămâne pe mâine, la răsăritul soarelui.

-Da, pe mâine. Salve Maximus Optimus!

Anastasios părăsește camera. Daria chicotește cu Bendis într-un colț.

În camera apare Duras, ajutorul get al vraciului Mucatra. Se apropie de Mucatra și îi șoptește ceva la ureche. Mucatra se încruntă vizibil și începe să se plimbe nervos cu mâinile pe la spate prin cameră. Se apropie de Maximus Optimus:

-Maximus Optimus, vă invităm să înoptați cu fiica dvs la noi în această seară. Pe vas va fi desigur rece și copilei i-ar prinde bine să stea la căldură având în vedere rana.

-Sunteți foarte bun Mucatra. Mulțumim. Vom accepta. Rămânem la dvs dacă ne primiți așadar.

- Bendis, pregătește camera bună de oaspeți pentru Maximus Optimus și Daria Laurentia.

-Da tată, merg acum.

Bendis se retrage.

Actul II

Personaje:

Aceleași ca în actul I plus

Adras

Jasyn

Oamenii care aduc amfore

Locul desfășurării este vasul lui Maximus Optimus. Răsare soarele din Marea Neagră. Percărușii strigă flămânzi. Oameni cară amfore pline cu grâu pe vas. Maximus Optimus coordonează așezarea amforelor.

• Anastasios, spune oamenilor să echilibreze încărcătura pe vas. Nu pot pune toate amforele într-un loc.-spune Maximus Optimus.

Anastasios le spune oamenilor în greacă să distribuie diferit amforele. Oamenii protestează. Unul dintre ei ridică vocea, încep să se certe într-un dialect pe care nici Anastasios nu-l cunoaște.

• Adras, tu aici? -spune Anastasios.

• Da, am venit să ne facem dreptate singuri. Să plece romanul, să ne lase în pace, nu-i dăm nici un fir de grâu.

Atunci Anastasios deschide una dintre amfore. Ele erau pline cu șerpi veninosi și cu paie.

Maximus Optimus nu înțelege discuția dintre ei, îl întreabă pe Anastasios dacă totul este în ordine. Atunci Adras scoate un pumnal și-l înjunghie pe Maximus Optimus. Maximus Optimus cade la pământ plin de sânge. Daria urcă pe punte și leșină la vederea tatălui său. Adras este prins de prietenii lui Anastasios.

Anastasios îl ridică pe Maximus Optimus și-l poartă în brațe pe uscat. Strigă către prietenul său Jasyn:

• Jasyn, adu vraciul!!!

Jasyn fuge și vine în scurt timp cu Mucatra. Mucatra se apropie de Maximus Optimus speriat, îi leagă rana, îi pune un leac pentru ea și apoi îl îmbrățisează spunându-I cu lacrimi în ochi:

• Dragul meu prieten, nu muri! Iartă-mă că nu te-am prevenit. Aseară prietenul meu îmi spusese ce pune la cale Adras dar am sperat că vei fi protejat fiind oaspetele meu. Blestemat fie Adras! Nu muri, te rog, nu muri! Mucatra plânge și își îmbrățisează prietenul sărutându-I fruntea.

Anastasios o aduce pe Daria care plânge și ea lângă Maximus Optimus. Vine și Bendis care aduce o carafă cu apă. Bendis e calmă, își îmbrățisează prietena. și îi spune că tatăl său se va face bine.

Maximus Optimus deschide ochii și își îmbrățisează prietenul. Nu spune nimic. Mucatra e fericit, mulțumește lui Zamolxes.

• Tată, spune Bendis, știi doar că te-aș fi prevenit dacă era vreun pericol. Lupul alb mi-a șoptit aseară în vis că Maximus va supraviețui.

• Ferice pentru zei, pentru viața lui Maximus Optimus.

Actul III

Aceleași personaje plus

-Ilay, judecătorul și preotul Histriei

-poporul

Decorul: în centrul orașului în plină adunare. Ilay, judecătorul și preotul Histriei, îmbrăcat într-o haină specială în care se îmbracau preoții și judecătorii stă la masa judecății.

- În orașul nostru, spune Ilay, oamenii se respectă unii pe alții, noi aici trăim împreună în pace. Relațiile comerciale cu poporul roman sunt corecte și nu putem să nu ne respectăm oaspeții. Adras a comis o fărădelege și trebuie pedepsit. Ce pedeapsă i se cuvine lui Adras popor al Histriei?

-Exilul, exilul-strigă toți într-un cor. Aruncați-l afară din cetate, nu avem nevoie de oameni care vor să ucidă alți oameni. Adras este un pericol pentru noi.

-Să-l ascultăm și pe Adras!-spuse atunci Ilay.

Adras este adus în fața judecătorului legat la mâini.

• Vorbește Adras, ce ai de spus în apărarea ta?

• Mult respectate preot și judecător Ilay, în cetatea noastră noi vrem să fim stăpâni peste averile noastre, nu vrem să le dăm romanilor. Noi am muncit pentru ele, nu au muncit ei.

• Dar Adras, acestea sunt raporturile de comerț. Maximus Optimus a adus în schimb amfore cu ulei pentru cetatea noastră.

• Noi poporul nu vrem acest schimb, noi vrem să fim lăsați în pace.

• Vorbești tu Adras în numele poporului sau în numele tău?

• Noi nu știm ce e bine pentru noi, judecătorul să hotărască! -spune poporul în cor.

Maximus Optimus intervine.

• Mult onorate preot și judecător Ilay, eu înțeleg ce vrea să spună Adras și de aceea îl iert pentru că m-a rănit. Mai mult decât atât eu îl consider destoinic pentru funcția de guvernator al acestei cetăți. Este un adevărat cetățean și voi doriți să-l exilați când el vă dorește binele. Cetatea voastră este un loc minunat, cu oameni extraordinari, calzi și blânzi, pașnici. În loc să-l exilați pe Adras permiteți-mi să-l îmbrățisez și să-I ofer prietenia mea. Primiți de asemenea cererea mea de stabilire în cetatea voastră. Fiica mea și cu mine vor fi fericiți să ne stabilim aici printre voi dacă ne primiți.

Ilay îl privește cu curiozitate pe Maximus Optimus.

- Cetățean roman Maximus Optimus, primim cu bucurie cererea domniei voastre de a vă stabili aici. În ceea ce-l privește pe Adras, lăsați vă rog nouă autoritatea de a-l pedepsi cum se cuvine. Popor, sunteți de accord să-l acceptăm pe onoratul Maximus Optimus si pe fiica sa printre noi?

-Da, răspunde poporul.

-Maximus Optimus, ne veți ajuta la administrarea cetății, veți fi responsabil cu organizarea ei, învățați-ne cum fac romanii, ne va fi folos.

- Adras, Maximus Optimus te-a iertat, dar noi trebuie să-ți dăm o pedeapsă pentru răzvrătirea ta împotriva legilor cetății. Nu te vom alunga dar te vom obliga un an întreg să construiești casele săracilor de la marginea cetății.

Adras se retrage. Primește pedeapsa cu demnitate.

Daria, care în acest timp a stat alături de Bendis, Mucatra și Anastasios își îmbrățișează prietena și spune: vom fi fericiți printre voi, nu am nici o îndoială.

Anastasios se apropie de Maximus Optimus și-I spune:

• Onorate Maximus Optimus, permiteți să vă cer mâna fiicei dvs, doresc să mă căsătoresc cu dânsa și să-i ofer pentru tot restul vieții ei protecție și bunăstare.

Maximus Optimus îl privește cu curiozitate pe Anastasios.

• Anastasios, e cam devreme să-mi ceri mâna fiicei mele, dar pentru că ai făcut atâtea pentru noi și pentru că ai cu adevărat un suflet bun și ești un bărbat cinstit, accept propunerea ta.

Anastasios îi șoptește Dariei la ureche ceva. Daria își pleacă capul în jos și zambește. A acceptat.

Toți cinstesc o cupă de vin dobrogean în cinstea noilor veniți pe pâmântul histrian.

Marele Lup Alb și zeița Bendis care au vegheat tot timpul jdecata, se privesc în pace unul pe celălalt. Bendis, fiica lui Mucatra, de apropie de ei și-I îmbrățisează. Zeul, Natura și Omul au adus pacea în Cetate.

3. Suflețel și doamna Co

-piesă scurtă de teatru-

Personaje:

Doamna Co - O femeie între două vârste, arătoasă, voinică, robustă dar dichisită, puțin șchioapă.

Suflețel - un bărbat gras, cu o burtă mare, cărunt, cu ochelari.

Scena se petrece într-o cameră unde este foarte mare dezordine. În mijlocul camerei este o cușcă de lemn unde stă un bărbat îmbrăcat în costum. Bărbatul e gras, cu o burtă mare, e cărunt și poartă ochelari.

Doamna Co intră în cameră folosind o cheie....Pătrunde în cameră și privește cușca cu interes rotindu-se de jur împrejurul ei. Apoi îndrăznește și strigă sigură de sine:

- "Sufletel scoală-te, ce faci, bate lumea la ușa ta, la podul tău de scânduri și tu stai în nesimțire, beat. Te văd prin gard cum șezi pe tronul împărăției și nu catadicsești să spui o vorbă. Hai, mișcă și tu un pic, dă din mâini, dă din picioare, scrie o literă în văzduh. Să chem ambulanța? Ai făcut infarct, comoție, ai surzit zău de-a binelea. Îți vin copiii îndată și mireasa și uite ce dezordine e la tine. Păi unde să așezăm Victoria și Dragostea și Blândețea și Succesul și toate celelalte? Tu nu vezi ce leneș ești, ți-ai lăsat hainele peste tot, înșirate, amestecate cu "mon cherie" cu gust de vișine, cascaval pane, cu turtă dulce. Hai, dă-o încolo de treabă. E prea de tot. Deschide poarta asta blestemată. Ce te-a apucat s-o închizi?

Doamna Co trage cu putere de poarta cuștii iar Suflețel se mișcă încet, se foiește pe scanul pe care stă.

- Iarăși veșnicele tale capricii...of, cât am să te mai rabd eu pe tine, neam de trup slab și aprig la mânie?...Of, of...Hai că de acum chiar mă îngrijorezi. Ce mă fac eu cu tine dacă nu te trezești, unde să-ti odihnesc rubedeniile pe care le-ai chemat la nuntă?!"

Sufletel mormăie în barbă fără să apuce Doamna Co să prindă vreo silaba din ce ar fi putut fi exprimarea verbală a gândului.

Doamna Co bombăne și ea la nesfârșit. Apoi continuă.

- Te-am trezit în fiecare dimineață vreme de atâțea ani, te-am cules din șanțuri când veneai beat de la cârciumă, ți-am justificat orice. Dar acum sunt obosită să mai prezint motivații, să ascult lamentațiuni penibile, lacrimi stoarse - vai, ca-n Valea Plângerii. Dar asta până aici. Am și eu mândria mea. Adică eu mi-am sacrificat întreaga existență pentru tine, numai să te pun pe picioare și tu acum ce faci? Chiar acum, în ajunul nunții tale. Se alege praful de toată bunăvoința, de toată străduința pe care ai dovedit-o.

Suflețel nu se scoală din letargia lui dar se foiește în jilțul său. Se aude o sonerie.

- Vai, sună-spune doamna Co îngrijorată frământându-și mâinile. Iată că au sosit și primii invitați. Ce să fac cu ei, unde să-i așez, ce să le spun?

Doamna Co se învârte îngrijorată prin cameră.

- Acum în sfârșit are o șansă sărmanul Sufletel... o va pierde și pe-asta. Rodica e fată bună, harnică și chiar încearcă să fie cuminte având în vedere posibilitățile pe care le are la dispoziție. Știu eu de ce e în stare femeia. Am văzut de ce este în stare. Și când doamna Co știe, atunci se cheamă că știe-doamna Co face cu ochiul.

Din nou soneria. Va trebui să deschidă, nu-i poate face asta lui Suflețel.

Abia pășește cu piciorul ei accidentat:

- "Vin îndată maică. Așteaptă doar" - spune doamna Co.

La ușă însă nu e nici un invitat din cei ce trebuiau să sosească. E doar un agent de asigurări pe care l-a trimis la plimbare fiindcă Suflețel nu avea nevoie de așa ceva. Doamna Co nu l-a primit in casă, a vorbit cu el prin ușa întredeschisă.

Doamna Co spune:

- Suflețel spunea mereu: "ce-mi trebuie mie domnule' asigurare, eu vin și plec fără să fi întrebat pe nimeni cum nici pe mine nu m-a întrebat cineva dacă am chef să exist. Așa-s lucrurile pe lumea asta: ești pentru și când vor alții să fii"...da, chiar așa spunea mereu Suflețel când venea vorba de aceste servicii ale sistemului capitalist.

Agentul a plecat iar Doamna Co stă pe gânduri și-și spuse ca pentru sine: - " situația asta cu Suflețel nu mai poate dura. Doamna Co e încăpățânată din fire, așa s-a născut ea în zodia lui Marte: luptătoare și încăpățânată. Așa e! Și nu se lasă până când nu intră la Suflețel în cușcă. "

A spart o scândură și a intrat în cușca din lemn a protejatului său.

"Vai, ce duhoare de om bolnav. Lasă-mă nițel să-ți deschid ferestrele."

Atunci Suflețel a pus mână la ochi și apoi a căutat cu mâna stângă primul obiect (o telecomandă) care-i stătea la îndemână și a lovit-o pe doamna Co. Ei, atât i-a trebuit doamnei Co care s-a înfuriat :

- "Vai, adică arunci în mine, femeie bătrână mă crezi matale dar iaca eu nu sunt așa de bătrână ca tine. La noi valoarea se socoteste altfel maică. Uite-te ce putoare ai devenit: toate zac de jur împrejurul tău mai rău decât își imaginează tot Universul. Ia lasă tu sclifoselile și dă-te jos din jilt. Ce, te-ai făcut de piatră? Te-oi fi făcut acuși și statuie nenorocitule; da ce crezi tu că ești? Adevarul, Calea? Nici Adevarul, nici Calea nu arată ca tine, putoare ordinară. Tot aștept să te trezești odată. Nici să zbori nu vrei, nici să mori nu vrei. Stai în lehamitea ta și te hrănești cu pastile din acelea de toate felurile. Spui că ești bolnav, că n-ai ce să cauți pe lumea asta, că ai încercat nu știu ce terapie dar n-ai reușit. Dar unde ți-a fost credința tataie de nu ai reușit? Ai crezut tu vreo secundă în ceva din ceea ce ai pus în gând să faci? Și acum lovești în mine cu telecomanda, fir-ar să-ți rămână telecomanda de cap. Că numai la distracție vă gândiți și noi muncim în van sperând că vă aducem pe vreo corabie cu pânze deasupra valurilor. Ia mai puneți și matale mintea la contribuție, ce crezi că succesele și mierea sunt pe gratis, nu trebuie să faci nimic, nu "implică" nimic, așa cum zici dumneata? Dragă, eu n-oi avea școală ca tine dar după cum vezi eu mă țin pe picioare chiar dacă nu-mi pui cârje cu tot piciorul meu bolnav, căci tot din pricina ta l-am îmbolnăvit. Dar hai sa nu ne mai facem reprosuri...ah, ce zic...eu vorbesc de una singură ca la teatru și matale asculți ce-ți place. Ce nu, dai la porci să-i îngrași.

Poți să-ți imaginezi matale că ai început să mă plictisești cu toate scâncelile și lamentațiile? Dacă ai fi învățat de la mine ajungeai departe"- spune doamna Co si începe să culeagă de jos rufele murdare.

Suflețel se foia pe scaun atent la vorbele și spumele doamnei Co. Și, înțelept cum era-sau devenise între timp- se scula în capul oaselor de pe jiltul său de lemn și-i zâmbise doamnei Co cu subînțeles.

Zâmbetul lui Suflețel și mânia doamnei Co încremenesc la auzul soneriei.

Doamna Co fuge la usa, o întredeschide păstrând încuietoarea și zâmbind seducător dar în același timp și ironic invitatului și îi spune acestuia :" Suflețel e la reanimare maică. Atunci când se face bine îi spun să vă caute." Și închide ușa lăsând interlocutorul perplex cu toată bunăvoința și grimasa pe buze, în smockingul său albastru cu buchetul de margarete în mâna dreaptă.

"Doamna Co, cine era?"-întreabă Suflețel reacționând în sfârșit.

Iar doamna Co, cu același ton întrepătruns până la ultima măruntaie de capriciile lui Marte îi răspunde :

- "N-ai să știi niciodată Suflețel. Acum ești pe mâna mea. Acum ori niciodată. Gata cu petrecerile de burlaci. Gata dragule. Se finito, comprende? Noi vă dăm o mână de ajutor, vă ridicăm din mizeria în care vă aflați, noi, conștiințele voastre pe care voi le țineți la distanță căci, bine mersi, inima nu funcționează după aceleași coordonate după care funcționează conștiința. Noi, cele care vă dorim binele, suntem alungate, lovite, pietrificate în afara zonelor voastre de interes...dar nu puteți scăpa de noi, suntem legați de Creator Suflețel dragă, suntem un corp comun, coastă din coastă. Uneori ne reproșați că suntem prea blânde, alteori că suntem prea dure. Dar voi ne luați aerul, le rupeți picioarele, ne luați graiul pentru a vorbi doar voi. Fără noi sunteți însă pierduți, ordinea voastră nu există."

Doamna Co deretică și bombăne mai departe în timp ce Suflețel zâmbește și se ridică în capul oaselor zdruncinat, iese din cușcă și plin de motivație o ajută pe doamna Co să strângă mizeria din cameră....În curând este totul curat. Suflețel și-a schimbat hainele, arată acum impecabil.

Scena se termină cum Suflețel se privește în oglindă mândru, admirându-și inițial costumul, alura, apoi privindu-se adânc în proprii săi ochi. Doamna Co stă prăbușită pe un fotoliu, parcă fără vlagă.