Locul din poveste

Luni dimineață

Dimineața, în drum spre câștigarea banalei noastre existențe, cu paharul de cafea în brațe, îngrămădiți de alți colegi de suferință la fel de somnoroși, ne trezim brusc blocați de spaimă, în revelația noastră meditativă, când, în bezna metroului oprit între stații, inima începe să ne astupe respirația și, într-o fracțiune de secundă, adrenalina, secretată din frica noastră, vărsată în sânge, ne determină să ne imaginăm că aceea poate fi ultima noastră secundă de animal viu, înțepenit într-un timp pierdut și ne-mai-regăsit niciodată.

Și, cu toată spaima trăită sau imaginată, continuăm să alergăm cu toții nebuni, pentru beția unui succes efemer, între două etaje ale existenței noastre, făcând din muncă un rost al viețuirii, nu ca existență în sine ci ca o supraevaluare a existenței, fără să ne gândim că noi existăm nu doar ca rațiune sau ca materie alcătuită din masa musculară, organe, sânge și grăsimi ce trebuie ținute sub control.

Sclavi ai modei, timpului, epocii, trăim răgușiți de pălăvrăgeala noastră inutilă într-un cotidian prăfuit de lipsa de originalitate, de ordonanțe extraordinare și drepturi pe care nu le recunoaște nimeni nimănui.

Profesional ne supunem șefului atunci când ne primește urlând, întinzându-și corzile răgușite până dincolo de perimetrul biroului său, ne supunem și atunci când secretara ne întâmpină cu o mutriță acră sau cu un zâmbet fals, chiar și atunci când conștiința noastră se mișcă între taste, programări, expresso-uri negre care fac o cafea amară: "cu o linguriță de lapte și 2 bucățele de zahăr în formă cubică vă rog".

Confundăm în această lume constant mila cu dragostea, lingușirea cu sinceritatea, recunoștința cu gratitudinea, generozitatea cu interesul, iar gândurile noastre, în căderea lor liberă, se agață deseori doar de reverul cămășii sau de gelul de buze, întins în grabă în fața oglinzii din lift.

În această nebunie cotidiană ne trezim din când în când brusc, ca dintr-o beție și atunci ne regăsim pentru o secundă pe noi înșine, în revolta noastră născută din dreptul la individualitate și ne întrebăm poate, după atâta frământare: de ce nu rămâne clar și limpede decât momentul în care suntem înștiințați că viața noastră se scurge lin și sigur către un final, fiindcă corpurile noastre sfârșesc prin a fi o mașină pe care ceilalți, nicidecum voința noastră și inima noastră le comandă. Și atunci încep celule să-și ceară drepturile de a te părăsi pe tine, suflet neascultător, râvnitor de atâta și atâta materie.

Atunci rămânem singuri, cu suferința în celule, în oase, în organe, în creier, în inimă și chiar zâmbetul nostru din oglindă ne devine străin.

Berlin

Îmi trece prin minte că nici luna Mai nu mai este la fel cum era în alți ani: răcoroasă, cu vântul cald de început de vară, cu verdele puternic al pădurilor.

Intrăm în orașul acesta blestemat parcă în tinerețea lui, tinerețe pe care și-o arată la tot pasul. Străzile mici, cu mulți copaci îmi redă imaginea unor cartiere din Cotrocenii Bucureștiului.

După un tur fără voie care durează 2 ore interminabile amestecate cu căldura care ne face să ne pierdem răbdarea, ajungem în final în cartierul Tegel, acolo unde, în apropiere, se află vestitul aeroport berlinez.

Ne oprim la numărul 38. Dincolo ar trebui să fie niște oameni care ne așteaptă pe noi, coriștii din orașul M, pregătiți pentru concert. Intrăm stingeri toți 7 prin porțile deschise ale cimitirului, intrăm cu sfiala musafirului totuși nepoftit. Imediat lângă poartă, la două palme de pământ în stânga este casa parohială și puțin mai departe, înspre morminte, este, aveam să aflu mai târziu, casa de oaspeți și de reuniuni a comunității. Un preot tânăr, înalt, cu o barbă deasă și puțin roșcată își oprește mașina de tăiat iarba și înaintează plictisit sau obosit spre noi.

"Guten Abend", ne spune dânsul întinzând mâna, mai mult din obligație decât din convingerea că oaspeții trebuie primiți cu inima deschisă. Ne spune că dânsul e preotul și ne întreabă dacă ăștia suntem cu toții. Doi copilași murdari ies dintr-o grădină mică unde se zărește un leagăn, un topogan și niște jucării aruncate prin iarba. Se apropie și o doamnă micuță, șatenă, probabil preoteasa, care avea un zâmbet jucăuș pe buze astfel încât nu îți dădeai seama dacă ea căuta sau nu să fie politicoasă și nici de când își ține zâmbetul, ca o Gioconda între buze. Ai fi putut jura că este o femeie care nu-și va arăta vârsta decât foarte târziu. O femeie care arată la 25 de ani ca la 35 de ani și invers.

Am stabilit regulile șederii noastre în cele 4 zile, ne-am primit saltele ca la armată și am pătruns în casa care trebuia să ne adăpostească de frica morților și de răcoarea nopților de mai.

Băietii au luat camera mare unde erau așezate mesele de o parte și de alta a încăperii iar mie mi-au oferit camera cea mică. Mi-am luat cele două saltele, am pătruns cu îndrăzneală în cameră și am închis ușa. Am așezat saltele jos și apoi am inspectat camera cu o curiozitate de detectiv: aerul închis, umed, mirosind a mucegai mă făcea să cred că nu a mai fost locuită acestă cameră de multă vreme; în colțul ude ortodocșii își așază icoanelor, Iisus veghea de pe o cruce de lemn frumos lăcuită; alaturi o icoana foarte veche-probabil cât de vreo 10 ori vârsta mea- o icoană cu Sfânta Fecioară și Pruncul. În fața ușii biblioteca veche adăpostea cartea de memorii a lui Gorbaciov împreună cu volume întregi de cărți religioase, pline de praf și de igrasie. Deasupra, pe bibliotecă, se odihneau cine știe din ce motiv, o mașina veche de făcut ceai și alte câteva obiecte casnice, așteptând probabil reparații sau luând drumul vreunui târg de vechituri. În partea opusă, lângă ușă, un mic birou adăpostea un telefon, o mașină de scris și un calculator care era în perfectă discordanță cu restul obiectelor, ba chiar dădea camerei un aspect de depozitat lucruri vechi și noi. Deasupra biroului o reproducere a Madonnei cu pruncul adăpostea, prinsă fiind de ramă, o fotografie a Patriarhului Alexei cu barba sa lungă, albă, de bunic. Pe un alt perete un tabou în creion făcut cu maiestrie de vreun student la pictură sau la grafică, amintea tutoror de o oarecare biserică rusească construită pe pământ străin.Un exemplu probabil pentru comunitate.

Pe jos era așezat un covor vechi, a căror desene se mai cunoșteau vag, covor călcat de sute de picioare, necurățat de veacuri, obiect de muzeu cu siguranță. Mi-am așezat saltele una peste alta și m-am pregătit de culcare, fără să mă gândesc că voi ședea în apropierea descopunerilor, acolo unde viața se desparte de moarte, unde se încheie socoteli și curg lacrimi.

Am adormit după lunga călătorie. Dimineata am ascultat sfatul gazdei, am așezat frumos cheia într-un dulap stabilit din seara precedentă, mi-am făcut o cafea și am plecat să colind orașul care mă chema să-și dezvăluie misterele unul câte unul sau toate dintr-odată.

Am ajuns la o biserică rusească. Am stat la slujbă după modelul chinuitor ortodox, în picioare. Ritualul și înaltele fețe bisericești, cu niște burți imense, m-au uluit. Aveam senzația că particip la o procesiune medievală. Muzica însă a salvat liturghia. O copilă mică, cu un talent muzical deosebit mi-a atras atenția. Ea singură, cu trăirea ei, cu mânuțele împreunate la rugăciune, făcea cât toți ceilalți la un loc, cât toată comunitatea și îl aducea pe Dumnezeu în mijlocul lor mai mult decât procesiunea în sine.

Apoi castelul Charlottenburg, Domul francez, teatrul, străduțele mici, insula muzeelor, fascinanta insulă a atâtor minunății care descoperea în splendoarea sa antichitatea, renașterea, pictura, arheologia. Impresionanta sculptură a lui Reinhold Begas de care nimeni parcă nu a auzit în țara sa de baștină: wer ist diese Begas?

Am lăsat apoi ploaia să ne ude și am urcat pe un pod pentru a vedea Spree-ul.

Apoi obosiți am urcat în primul autobus și am ajuns la un metrou. Acolo s-au închis ușile și acestea-unde în altă parte decât în Berlin, a despărțit doi oameni, un bărbat și o femeie; el a fost mai sprinten și a urcat, ea a rămas pe peron. Atunci am simțit, prin toate cotloanele sufletului meu pătruns de furie, ce a însemnat separarea acestui oraș, acestor oameni, fără nici o vina. Dintr-o simplă apăsare a stiloului, soarta unor oameni s-a hotărât fără nici cea mai mică luare în considerare a destinului lor. O linie de-a lungul orașului și brusc, erai în altă lume. Un zid uriaș păzit peste 40 de ani de soldați, un zid care despărțea vieți, lumi, regimuri politice, ideologii.

Așteptarea

Nu mi-au plăcut niciodată sălile de așteptare, nici măcar cele civilizate, din aeroporturi sau unele gări mai dichisite. Nu cred că mi-ar place nici parcul din aeroportul Singapore unde cântă păsări iar peștii se plimbă nestingheriți prin apa pârâului artificial realizat de talentații designeri asiatici. Sălile de așteptare din toate colțurile lumii sunt la fel: locuri impersonale, artificiale, infectate de oboseala călătorilor, un loc unde spațiul cosmic suferă modificări din cauza nerăbdării și a pierderii unui timp pentru obținerea unui anumit rezultat, în special ajungerea la o destinație. Locuri deseori insalubre sau doar murdare, unde simțul olfactiv este asediat de mirosuri combinate de fast food, corpuri nespălate, cafele făcute în grabă, servite pe bandă. În sălile de așteptare oamenii întâlnesc alți oameni pe care nu-i vor mai revedea probabil niciodată. Sălile de așteptare confiscă oamenilor energia și timpul. La fel și așteptarea.

Așteptările sunt o chestiune de alegere a ta, personală. Deși nu se confundă așteptările cu așteptarea în general, ele totuși au anumite asemănări. Așteptarea este invers proporțională cu calitatea emoției care o determină. Cu cât așteptarea este mai mare, cu atât emoția devine mai slabă, suferă un proces de tocire, este destabilizată, aruncată din prezent în trecut. Dar cu cât așteptarea este mai mare, cu atât eșecul așteptării este mai sigur. Așteptarea secătuiește sufletul de speranță, aruncă individul în calvarului nesiguranței. Un sport aproape inutil, nerecomandabil. Adevăratele decizii ale existenței implică de o parte o așteptare minimă și de cealalltă parte o hotărâre fermă. Orice alte combinații înseamnă nesiguranța celui care este așteptat și eșecul cert al celui care așteaptă.

Undeva pe un pat de campanie în infirmeria timpului

Visez de la o vreme un drum la marginea unui sat. Satul mamei unde am privit răsăritul nenăscut încă pentru mine, unde am simțit prima oară mirosul ud de rouă al dimineților de vară. Drumul pe care-l visez mă duce într-o lume care îmi trezește brusc amintirea gustului corcodușelor, al dudelor...au același gust, un gust de prospețime, un gust dulce de eternitate, un gust dulce-acrișor al unei energii necreate, tainice.

Nu știu de ce visez acel drum fiindcă nu am fost niciodată la acea margine de sat. Mama spune ca odată a fost pe-acolo o moară și curge o derea.

Nu-mi place să mă trezesc dimineața. Dimineața înseamnă să lupți și eu stau pe un pat de campanie, la infirmeria timpului și zac. Și dimineața soarele îmi bate în ochi și rănile mele mă dor când soarele le îmbracă cu raze beta și gamma.

Azi mi-am amintit de bunicul meu de pe vremea când încă mai era viu. Mi-am amintit cum lega el via, cu grijă. Cum își căuta cârja uneori sau cum, în momentele de pierdere a memoriei, 12 ore lega și dezlega continuu șireturile unor perechi de pantofi pe care, la finalul exercițiului, îi așeza cuminți sub patul în care se odihneau, el și bunica.

Apoi mi-am amintit de nopțile din copilarie în care ne întorceam cu tata de la țară. Noi fetele stăteam pe bancheta din spate și moțăiam. Din când în când eu mă uitam afară în misteriosul întuneric și admiram acel negru imens pe care-l așezam undeva, adânc în mine, în patria unde se naște necunoscutul, frica și nesiguranța. Iar când pe drum apăreau în depărtare luminile unui sat, era ca și când, în sertarul meu unde se născuse frica de necunoscut, de nesiguranță și de întuneric, se aprindea o mică speranță. Imaginea asta mă urmărește și acum când merg cu mașina, după atâțea ani. Este un sentiment de relaxare după încordarea fricii, este o reîntoarcere la copilărie, în singurul ei segment magic, scurt, ca o fracțiune a unei secunde, este o reîntoarcere printr-o fereastră mică, cu geamuri sparte prin care intră crivățul. Îmi imaginez mereu că în acel sat există o casă unde o bătrânică a aprins focul în sobă și unde este cald și miroase încă a plăcintă cu brânză proaspătă. Și lumina unei lămpi este singura legătură cu lumea.

În acele clipe primesc energia pentru a desprinde patul de campanie de corpul meu iar eu renasc precum Phoenix și merg mai departe.

Matrimoniale

Hai să călărim peste destinul nostru multicolor ajuns trafic de stele...: stop la dreapta azi merg afaceri cu semnul vărsătorului...nu cheltuiți toți banii deoarece nu e încă momentul..și când e momentul încercați o alianță cu primul berbec care vă iese în cale, pe drum de seară, la miazănoapte, când vă invită la film, la o ciocolată caldă " cu două bucăți de zahăr, vă rog. "

"Hai sa ne legăm strâns eternitatea cu o batistă și două bucăți rotunde de aur. Să mergem apoi în Tenerife, turism, căsuțe galbene sau albastre...apoi ne întoarcem din săptămâna noastră cât o noapte de lungă și ne așezăm prunci în pântec. Și tu vei fi cuminte și eu cu minte. Și peste câțiva anișori ne luăm o casă cu o curte mare...scânciob, rufe la uscat, grădina de zarzavaturi, varză murată iarna...și ce e rău în asta domnilor?"

Bietele lanțuri ale posesiunii noastre care poarta numele de ...Valentines Day, trandafiri de 8 Martie, cercei de Anul Nou...orgoliu...moarte, nenorocire...apoi strângem funia din jurul gâtului celuilalt justificându-ne dreptul nostru la fericirea unei existențe recunoscută doar de alții, nevăzută, netrăita de noi înșine. "Uite-te la ăia cum trăiesc...vezi ce fericiți sunt, noi de ce nu putem fi precum sunt ei?!"

Și după un deceniu și un pic "Hai să fim prieteni, tu să-mi spui ce ai pe suflet, eu să te ascult și să te ajut -iubita mea!, dar te rog, spune-mi doar ce am chef eu să aud, nu-ți dezvălui sufletul, zău n-am nevoie, mă plictisești, nu-mi trebuie să te vad dezgolită ci doar dezvelită...stai, o să-ți fie frig, trage o pătură peste sufletul tău, lasă-mă să te acopăr chiar eu.... dar spune-mi totuși adevărul, nu te opri, doar adevărul contează în relația noastră, spune-mi totul și-ți promit că nu se va întâmpla nimic..., îți mulțumesc, m-am liniștit...sărută-mă pe frunte și spune-mi noapte bună. Mulțumesc pentru gândurile tale sincere. Sau rănește-mă cu sinceritate până mă înec; apoi..... jap o palmă și încă una și gata...e frumos la pușcărie...ne dau de mâncare, de citit, ne putem uita la meci... doar suntem cam vărgați însă nu ne derajează prea tare căci devenim vip-uri tipărite pe pagini albe, în ziare de scandal, acolo unde se termină și începe mereu altă și altă poveste banală, între un bărbat și o femeie care se aleg după stele sau noaptea târziu la emisiunea " În căutarea fericirii " oameni somnoroși, în așteaptare, cu deșteptătorul pe marginea recamierului și radio-ul deschis- întotdeauna miercurea, zi cu noroc doar pentru doamnele singure născute în luna lui martie.

Vacanța de vară acasă în România

Afară plouă. Este o ploaie rece care nu e a mea, e a norilor. A mai trecut un anotimp. În curând vine anotimpul când mergem câteva săptămâni "acasă". Facem bagajele, cumpărăm bomboane ieftine de la Aldi, pantaloni și șurubelnițe pentru tata, parfum pentru mama și pentru soacra și alte chestii mici și lipsite de importanță-mici atenții; plecăm cu noaptea-n cap, oprim doar la benzinărie, apoi mâncăm undeva la un han, trecem iarăși prin vamă, dăm pașaportele, deschidem fereastra să simtim aer românesc în sinusuri. Ajungem la Deva, apoi la Sibiu, înjurăm autostrada care întârzie să se înscrie pe hartă, nu mai suntem obișnuiți cu gropile, le înjurăm, când pe ele, când pe guvernanți. În câteva ore suntem la Brasov, uneori ne vedem cu M, mâncăm cu ea la pizzerie, transmitem salutări brașovenilor de la frații lor co-provinciali din emigratie, apoi salutăm bunica de la Ploiești și ajungem în Dobrogea, după vreo 28 de ore de mers cu mașina. La T ajungem frânți de oboseală. Avem timp să facem un duș cu apa încălzită cu lemne la boilerul vechi, ruginit; mângâiem lambriul zgromțuros, imperfect de pe hol; s-a mai pus o chiuvetă nouă între timp, s-a mai schimbat faianța, s-a mai dat cu var. Mama are laptop, fratele meu are laptop, noi avem laptop. Toată lumea are laptop. Fugim la odihnă. Vecinii fac pentru un moment liniște. Apoi se răzgândesc și pun o manea. Adorm iar și mă trezesc când răsare soarele și vântul se aude în frunzele plopilor șoptind ușor, un pic mai blând decât ating valurile nisipul. Soarele apare, ca de atâțea ani, de după dealul care miroase a cimbru, a licurici, a salcâmi. Apoi adorm la loc cu gândul că sunt din nou acasă. Mama ne trezește într-un târziu. Abia așteaptă să ne vadă la ochi, să ne lipească de ea în îmbrățișări.

Bunica ne așteaptă și ea. Încă. Va veni o zi când se va odihni și ea lângă bunicul și atunci o vom vizita în alte părți. Îi aducem și ei o modestă atenție. O ajutăm să se plimbe prin grădină. Apoi o ducem la loc în pat.

Seara ne sunăm prietenele și ieșim cu ele la o terasă. Plătim nemțeste, uneori, foarte rar, plătim noi. Ele fumează, noi nu. Pălăvrăgim neîncetat despre o mulțime de lucruri. Mai nou vorbim despre copii, despre rețete de prăjituri și vacanțe, de viața de aici, de viața de acolo de graniță. Ne facem planuri ca de fiecare dată. Nu reușim să împlinim nimic din ele.

Apoi rămânem singuri cu mirosul de fluviu în nări. Mângâiem gardul albastru de la un capăt la altul al falezei pe care așteptăm să stea agățate amintirile tinereții, să se reîntoarcă vii, să ne sară în spate, să ne doboare, să ne copleșească. Apoi iarăși vedem răsăritul, e cald, e copleșitor de cald. Câteodată plouă și stăm în casă sau ieșim afară să mirosim ploaia. Ploaia nu miroase nicăieri astfel. Are mirosul ei specific, de praf, de molecule înfierbântate.

Într-una din zile mergem la via de la țară și la mica livadă. Culegem prune dacă ne-au lăsat și nouă din generozitate ciobanii care ne vizitează pământurile prin efracție. Într-o vară au furat șpalierii de care e prinsă via. Au vrut să-i vândă dar bunica a pus preotul să citească nu știu ce rugăciuni și hoții le-au adus înapoi.

Uneori plecăm la București să vedem capitala. Mergem cu microbuzul. Afli o multime de lucruri în microbuz: cine a cumpărat pământul de la Călărași și seamănă orez, cine a omorât călugarul Y, ce șmekerii fac primarii. Afli, dacă ai noroc, de la vecinul de scaun, și de problemele lui de amor, de divorțul care-l așteaptă, de ticăloasa de nevastă-sa: săgetatoare ticăloasă. Eu am mereu noroc. Nimeresc vecini de scaun doar profesori, scriitori, pictori. Îmi place să-i ascult iar lor le place să vorbească. Nu ne dezvăluim identitatea, ne urăm o viață minunată la final.

La București admirăm cărți. Le admirăm fiindcă sunt cam scumpe până și pentru bugetul nostru made in germany. Apoi mai mergem la muzeu, în magazine, în mall. Deseori stăm călare pe televizor la filme premiate și ne facem notițe. Alteori mergem la Domnița Bălașa să ascultăm corul profesioniștilor și al amatorilor religioși.

Într-o zi vine vremea să ne întoarcem acolo unde e povestea cu norii și cu ploaia rece care nu ne aparțin. Ne vine greu să ne luăm rămas bun. Ne consolam cu skype-ul "pe care" ne vom vedea des, în fiecare zi. Dar îmbrățișarea skype-ul n-o poate înlocui. Și nu va putea înlocui nici răsăritul de după deal, și nici cimbrul de pe câmpuri și nici gustul strugurilor pe care nu i-am cules nici în acea toamna, strugurii pe care nu se știe dacă îi vom mai culege vreodată.

O călătorie

O dimineață de aprilie dunăreană: apele înfuriate de vântul dobrogean sfărâmă malurile noroioase, pescărușii flămânzi își deschid aripile brusc, înfruntă puterea vântului și, plini de îndrăzneală coboară cu ciocurile în apa cea rece și tulbure a fluviului căutându-și hrana, pescarii își ridică bărcile și se pregătesc să-și înceapă o nouă zi. Deodată transportatorul se desprinde de mal în infernalele zgomote ale motoarelor. Se depărtează de ținutul tăcut și tainic al peninsulei pentru a atinge pământul oaspete al altor mistere.

În orașul de pe malurile Dunării, oraș cândva - și nu demult- mare centru industrial, aceeași atmosfera a "civilizației de tranziție": contrastul izbitor până la rău fizic al mizeriei și respectiv al sediilor de firme luxos construite după "standardele civilizațiilor occidentale", gropile care au devenit un permanent specific românesc, oamenii grăbiți, șoferii neatenți, muzica ce răsună încă de la primele ore ale dimineții, muzica înnebunind materia ne-cenusie a admiratorilor ei. Aproape că mi-e străin acest oraș lângă care mă simțeam ca acasă, aproape că nu-l mai recunosc, pare o lume cu totul alta din care eu nu mai fac parte, care nu mă mai primește în rândurile ei, o lume pentru care nu mai există nimic de admirat în afara pământului și a apelor.

Călătoria continuă. Orașul rămâne în urmă. În imediata apropiere a lui, în prima comună se înalță, pe dealuri, vile care îți taie răsuflarea și care îți înfig în minte o întrebare inevitabilă: cât de săraci sunt românii sau ce specie de națiune care se plânge de sărăcie mai e și asta!? Imediat realizez ca România tinde a deveni o țară "înfloritoare" care își schimbă regulile de existență, care își schimbă raporturile sociale, însă care uită ceva esențial: e prea colorată țara asta ca să poată să se bucure de bogăția afișată cu atâta nesimțire din plin și pretutindeni, parcă pentru a sfida regulile bunului simț, al bunului gust; sunt prea fundamentale greșelile acestei țări ca să poată să aibă vreo șansă de a fi ceea ce vor alții să creadă că este. E o adevărată tragedie România asta cu două fețe: una albă, una neagră, așezate una lângă alta având pretenția totuși de a nu se amesteca.

Îmi pun căștile la urechi și închid ochii. Clapele pianului își fac datoria oare a câta oară pentru urechile sufletului meu care, căutând bucuria a găsit tristețea, căutând dragostea a găsit ura, care bătând la ușă a rămas pe dinafară în ploaie și în frig.

Vecinul meu de scaun (imaginați-vă un personaj din Caragiale, semiturmentat, în tot cazul mirosind puternic a rom), un bârlădean pripășit în insulițele deltei, se întoarcea pentru câteva zile la locurile sale natale pe care, zice el: "tare le iubesc". Îmi întrerupe direct audiția cu o întrebare: "sunteți măritată domnișoară"? Și cum românului nu-i șade bine numai cu o întrebare idioată continuă: "unde locuiți dacă nu sunt indiscret". Eu fac greșeala de a fi sinceră și îi spun: "momentan în Germania". "Vai domnișoară, continuă individul, să nu vă prind că vreți să rămâneți acolo...să nu vă prind domnișoară; că țara cea mai bună tot cea în care te-ai născut și unde ți-s părinții este". Și uite așa a continuat vecinul meu în gura mare să mă "amenințe" să mă reîntorc la locurile mele de "baștină" dându-mi felurite argumente în care până nu demult am crezut și eu. La un moment dat plânge: i s-a prăpădit fiica sa cea mai mare anul trecut. Simt brusc o imensă compasiune pentru acest om și mă gândesc că nu a fost frumos din partea mea să mimez participarea la conversație tot drumul. Dar mă consolez cu faptul că el avea nevoie să vorbească, iar eu să tac.

Am ajuns la Bârlad. Ne-am urat drum bun și am primit ultima amenințare: "să te reîntorci domnișoară acasă, că printre străini e tare greu!"

Privesc pe străzile orașelor oamenii: aceeași de secole și totuși alții: sunt plini de indiferență, plictisiți, apatici, deseori foarte triști. Cu toții au adoptat perfect psihologia lui "a te descurca", indiferent de situație iar starea asta generală de supraviețuire îi îmbolnăvește. Dar nu au alternative.

Și mai este un rău care contribuie la decăderea morală: mass media. În România stăpânește această putere. Și stăpânește pe toate planurile și în toate categoriile sociale. Comoditatea se pare că a învins, lenea este la ea acasă.

Da, e greu printre străini, dragă domnule bârlădean, dar e mai bine printre ei decât să te simți străin în țara ta, printre oamenii pe care i-ai iubit și pe care trebuie să-i părăsești ca să nu ajungi să-i urăști.

După câteva ore ajung la destinația finală; mă întâmpină o surpriză: autogara a dispărut și, în locul ei își face apariția, în măreția sa, un celebru supermarket acum și în România: Billa. Trec cu sfiala prin apropierea sa cu strania senzație că mă aflu în altă lume și mă felicit pentru schimbarea punctului de întâlnire cu consortul meu, deși, mi-a fulgerat un gând prin minte: "să fi dărâmat ăștia și Râpa Galbenă"?

Pășind în orașul acesta pe care atât de mult l-am iubit, în care s-au consumat cam toate evenimentele importante ale vieții mele, orașul în care de atâtea ori am vrut să mor și să renasc, mă întâmpină un sentiment ciudat de teamă amestecat cu o emoție adâncă. Calc în amfiteatrul vechi al facultății de drept. Băncile sunt aceleași, cuierul de haine a rămas același, catedra a rămas aceeași, profesorul de drept roman a rămas același: la peste 80 de ani vrea să-și încheie viața pe băncile facultății-acum 7 ani își pierduse auzul. Mă întreb când va muri acest om ce va mai însemna Facultatea de Drept de la Universitatea Al. I. Cuza fără numele său.

Sunt fericită că sunt singură și pot mângâia în liniște băncile, clanța ușii, pot străbate coridoarele fără să mă întrebe cineva ce caut aici. Da, bună întrebare: ce caut aici?

Totul e conservat, poate grație sărăciei universității. Iubesc sărăcia asta care lasă neatins trecutul. Dar e doar trecut: îl mângâi ca pe un scrin vechi în care ți-ai primit zestrea.

Fotografia

Am aproape treizeci și cinci de ani. Floarea vârstei, vârsta mijlocie a împlinirilor. Aș mai putea s-o iau de la zero, chiar profesional, ba chiar aș mai putea probabil face copii, aș mai putea scrie cărți, construi case, conduce imperii, dar totuși am îmbătrânit. Dar nu firele cărunte, durerile măduvei, hormonii sau ridurile m-au făcut să cred asta. Altceva, cu totul și cu totul altceva.

Prietenul meu îmi zâmbește îndrăzneț într-o fotografie, probabil mai recentă, găsită din absolută întâmplare pe internet. Prietenul meu, cândva cel mai frumos bărbat din lume, îmi zâmbea acum galant, dincolo de pixeli. Zâmbetul lui era așezat pe o gură străină, între doi obrăjori dolofani iar podoaba lui capilară, cândva extrem de bogată, lungă și cârlionțată, zăcea probabil de mult prea multă vreme într-un sac la frizer. Sub fotografia lui, de tip bust, se ascundea cu siguranță o burtică umflată de bere, nepreocupată de fitness, justificată de stres. Așezat pe un scaun, undeva într-un birou din cea mai mare clădire din lume, cu vreo două, trei secretare, pardon asistente, își câștiga existența. Mergea probabil la muncă, zilnic, într-un BMW argintiu, își aplauda copiii după serbările școlare imortalizându-le succesele pe câte un aparat de fotografiat digital, câteodată își mai amintea de soția lui, de 8 martie și evident, de secretarele lui, pardon, asistentele, care îi aduc cafeaua domnului director dimineața. Cafea cu lapte și o singură linguriță de zahăr-vă rog. Își făceau vacanțele în Egipt, Turcia, Thailanda. Deseori o suna pe mama lui, ieșea la bere cu prietenii.

Habar nu am când a trecut timpul. Copila mea își așează acum ciorăpeii în pantofiorii ei noi, mărimea 38. Cam tot atât cât port și eu. Azi discutăm amândouă despre lucruri serioase, despre situația ecologică din lume, despre moartea lui Michael Jackson, despre culorile lacului de unghii și despre vizita ei, încă odată pe furiș și fără acord, la Mc Donalds.

Și mă gândesc că poate, acel "cel mai frumos bărbat din lume", se va întâlni cu mine cândva, din pură întâmplare, în cea mai mare clădire din lume, eu în vizită, el la serviciu, și se va mira și el, și-și va măsura bătrânețea în funcție de mărimea la picior a copilei mele, așezată cuminte la brațul meu, admirând covoarele roșii sau poate altceva, mult mai firesc, mult mai elegant.

Și ne vom saluta, și el se va mira: "Alina, tu aici? Nu te-ai schimbat deloc, arăți tot tânără și frumoasă,(bla, bla)... mai ții minte licuricii, dealul unde învățam comentariul la poezia lui Blaga, mai ții minte jocul nostru de-a prins stelele, mai ții minte Alina?...hai să bem o cafea...eu: nu, nu pot, i-am promis Mariei altceva....el: îmi pare rău că nu ai timp,...hai să ne schimbăm numerele de telefon, adresa de email...eu: nu, la ce ne-ar folosi..hai... adios Senior, adios Senior, adios tempus.

Întâlnirea

Trăncănim pe muzică de Brahms. La ea acasa se odihneşte Venus pe raftul de cărţi langă Divina Comedie. N-o vede nimeni dar ea e acolo. E mereu la pandă deşi....

Caloriferul, cel mai plăcut vis al copilăriei mele, e cald şi noi ne bem ceaiul continuând trăncăneala. Afară cerul îşi aşterne cu răbdare stelele albe, una câte una peste trotuarul fără gropi. În curând paşii noştri vor fi îngropaţi în troiene.

Mă uit la ceas: e timpul ca el să sosească. Este invitat de asemenea la ceaiul de la ora 5.

Aşadar în seara asta suntem englezi. Ne vom pune frac şi baston, ne vom parfuma discret, ne vom aşeza genunchii unul lângă altul şi vom aştepta.

Mă gândesc ce va face când va intra: se va prezenta timid şi apoi se va cufunda în fotoliul Rococo cu tapiţerie albastră? Despre ce vom vorbi? Două ore în trei perechi de priviri... Vor sta cu ochii pe mine, mă vor asedia?

Îl voi întreba dacă joacă în echipa lui Beyonce sau în cea a lui Toto Cutugno, dacă îi place să se trezească dimineaţa, dacă prefera duşul rece sau fierbinte, de ce şi-a ales meseria asta idioată de agent imobiliar? Vrea copii, are nepoţi? E romantic, pragmantic ori poate ecologist?

Sună soneria. Nu mai am timp să-mi pun întrebări. Ea se duce să deschidă. Îmi aşez cutele de la fustă: ah, e aşa de strâmtă şi parcă culoarea nu e cea mai potrivită. Părul parcă nu e netezit destul iar pantofii...ah, mai trebuiau lustruiţi. Îi aud vocea întrebând banalităţi.

"Bună seara, permiteţi-mi să mă prezint..."

"Doreşti un ceai dragă??treabă ea.

"Ah, fii serioasă. Ceva mai tare poate...?.. se întoarce pe calcaie şi...talpa mea e lovită sub centura epidermică.

.....goooolll şi ...ah, fir-ar să fie, mingea a trecut pe lângă poartă în ultimul minut al partidei. Englezii pierd în deplasare; aşadar avem de-a face cu un nou clasament...comentatorul tuşeşte şi dă legătura în studio.

.......................

Trăncănim. Noi două. Aşteptăm pe muzică de Brahms. Deodată sună soneria.

"A sosit vărul meu; iartă-mă o clipă, mă duc să-i deschid."

Îmi aşez cutele fustei. Este într-adevăr nepotrivită culoarea. Trag aer în piept înainte ca să apară individul. Oare cine va deschide discuţia? Trebuie să mă abţin de la fascinaţia mea pentru întrebări directe şi indiscrete. Mă întreb dacă-i plac clătitele cu nuci. Eu le urăsc. Oare sforăie noaptea? Îi place să meargă la club în fiecare duminică? Ah, de-ar mai dura o bucată de vreme până apare pe scena. De ce oamenii nu-şi găsesc parteneri la plimbare în parc adunând castane sau plimbându-și cățelușele neastâmpărate???

Intră în sfârşit.

Se aşază pe scaun epuizat. Nu s-a prezentat.

"Auzi, îmi dai un pahar cu apă? Am nişte arsuri teribile la stomac şi capul...ah, vremea asta împuţită...doamne, de-ar trece mai repede iarna asta mizerabilă....

Un fulger în talpă se pregăteşte să neliniştească pacea din mine.

......................

Iarăşi trăncăneală, iarăşi muzică de Brahms.

El intră. A venit însoţit de agendă. Îi sună telefonul în buzunarul pantalonilor prea largi, de o culoare complet nepotrivită. Începe o interminabilă discuţie imobiliară...un minut, zece minute, treizeci de minute în şir...

Termină conversaţia. Ah, da, unde rămăsesem întreabă el uitându-se pieziş spre rimelul îndreptăţit să curgă peste pleoapele deja plictisite ...

"Unde să rămânem domnule că nici n-am început, rostise în mine răzvrătită nerăbdarea. Talpa piciorului meu drept suferă împreună cu speranţa.

.................................

Se aude ceasul cântând pentru ora 5. Noi două. Ce bine ne este! Stăm liniştite, tolănite ca nişte feline, fiecare într-un fotoliu, admirând muzele lui Shakespeare dansând pe malurile Tamisei, suflând rotocoale de fum înspre nasul inexistent a lui Venus, care şi-a păstrat acelaşi loc de odihnă. Mă pregătesc s-o provoc pe zeiţă la o partidă de şah. Îi dau voie să joace cu albele deşi s-ar putea....dar..., vom vedea.

E relaxant la prietena mea: ca într-o dulce trândăveală franzuzească de după-amiază. Am rugat-o să desfacem vinul pe care l-am adus. Ne uităm la pozele pe care ea le-a făcut în Egipt: copii mici, cu turbane albe alergând pe uliţele din Cairo. Deşertul imens se întinde la orizont; focul de tabără uriaş ca o căpiţă de fân incendiată. Anul nou în Deşert. Trebuie să fie interesant să rămâi doar tu şi arşiţa aşteptând viitorul. Și în Sahara se schimbă anul. Ne-am plictisit de focul de artificii de la Sydney sau din Times Score, de Big Ben înroşit de foc. Dar Sahara..şi atâtea alte cotloane ale planetei...; să stai întins pe nisip şi să urli că pămâtul a mai îmbătrânit cu un an. Tu singur cu Infinitul: eternitatea în care stai de vorba cu Cerul.

La un moment dat a sunat soneria. Ea merge, îi deschide, îi vorbeşte. De dincolo tăcere, probabil încuviinţări tăcute. Un aer curat adus de afară se strecoară sub talpi.

El intră. Se aşază pe fotoliu....(În timpan se aude şuieratul unei săgeţi.)

Peste câteva minute mantaua neagră atinge fulgii de zapada care au acoperit cuminți trotuarul. Șireturile lui înecate de alb îmi urmăresc pașii spre destinația unui alt veac de singurătate.

2006, München

Leni

Își sfârșise treburile în capitala Moldovei. Se îndrepta grăbită spre peronul gării de Vest. Rapidul spre București pleca la ora 17. 30. Întristată de despărțirea de tot ce rămânea în urma sa acolo, de toate amintirile, de toți oamenii care prinseseră a avea însemnătate, se urcă în tren, parcă înfricoșată de lucrurile noi care o așteptau dar și cu teama că nu va putea nicicând părăsi locurile acelea cu adevărat. Pe scările vagonului se prinsese cu putere de metalul rece ca gheața și încerca să rămână acolo, agățată de el, într-o amorțeală a unei dureri inexplicabile, adânci, pe care n-o mai simțise niciodată.

După 5 minute trenul porni liniștit, parcă el însuși încărcat de povara amintirilor tuturor călătorilor. În compartiment mai erau încă două femei. În mod obișnuit, iarași se distribuiseră biletele pe principiul: "cu cât mai mulți în compartiment, cu atât mai bine". O deranja prezența altora în compartiment și, deci cel mai potrivit lucru era să scrie. Așa că își scosese nerăbdătoare agenda, și așeza pe câteva pagini, amestecate printre ultimele liste ale importantei plecări din țară și împreună cu actele necesare, programările la ambasadă, gândurile sale. În curând se întuneca. Nu mai putea vedea și nu voia să deranjeze doamnele aprinzând lumina compartimentului și, cum doamnele deja se așezaseră comod în noile fotolii ale rapidului, printre primele care fusesera modernizate în acel an, nu avea nimic de făcut decât să închidă ochii și să viseze la noua lume care o aștepta. Nu și-o putea imagina, oricâte eforturi făcea nu putea vedea noua lume, civilizată, modernă a occidentului european. Gândurile sale se îndreptară iarăși către orașul pe care îl lăsase în urmă, cu necazurile, cu micile sale bucurii, cu iubirile sale interzise, cu cărțile sale vechi și cu cafenelele triste, cu universitatea aceea uriașă care își dezvăluise câteva mistere.

La Pașcani una dintre doamne coborâse. Spusese : "călătorie plăcută" și dispăruse în propria sa viață - cine știe, poate era una dintre profesoarele care făceau naveta între cele două orașe - dar ce să caute această doamnă cu rapidul căci Inspectoratul nu deconta decât călătoriile cu trenul personal, unde se amestecau muncitori, tăietorii de lemne și profesoare silențioase, care corectau lucrări sau discutau politica (văzuse ea asta în mai multe rânduri pe vremea studenției când călătorea cu trenul spre nordul țării din motive de "culturalizare turistică").

Se uita la ceas: era aproape ora 19. Mai sunt 5 ore până la București. Oare unde o fi coborând duduia aceasta?-se întreba ea. Doarme săraca de rupe noul fotoliu, proprietate a căilor ferate românești dat spre folosința poporului care își permite să stea în el și să plătească de 2 ori mai mult decât pentru trenul accelerat, care face cam tot atâtea ore până la destinație.

Ar fi vrut să o trezească, să o întrebe dacă nu cumva a trecut stația unde trebuia să coboare.

Părea foarte tânără, dar nu avea cu siguranță mai mult de 23 de ani. Avea niște picioare care păreau teribil de lungi în pantalonii negri mulați, cam după ultima modă românească, dar nu păreau cumpărați de la vreun second hand. Duduia începu să se foiască în superbul fotoliu al căilor ferate române-de-ar ști domnul ministru Băsescu ce frumuseți se întind pe canapelele comandate de dânsul.

Duduia se trezi în cele din urma, probabil deranjată de "felinarele" de pe marginea căii ferate care orbesc călătorii ce au neșansa de a nimeri în compartimente în care perdelele sunt ori prea subțiri ori unde lipsesc, fiind apropriate deja de aceia dintre călători care nu respectă bunurile publice.

Încet-încet duduia se dezmetici, bău apă din sticla sa de 2 litri și se uita undeva pe geam, la o câmpie sau o bucată de deal, pe care poate numai imaginația ei o inventase.

După câteva clipe începe a face conversație. De fapt întreba: obișnuitele întrebări pe care și le pun oamenii într-un mijloc de transport care trebuie să împartă 2 metri pătrați, mai bine de 5 ore din viața lor. "Unde mergeți?"-întreba ea cu cel mai țărănesc accent moldovenesc, poate un pic cizelat la intonație. Ea îi răspunse că se îndreaptă spre capitală, că nu poate să doarmă și că se bucura că vor putea vorbi -de obicei nu-i plăceau small talk-urile, obișnuintele și banalele întrebări, așa că avansa cât putu conversația căci, de ce nu, putea să afle o multime de lucuri interesante, mergând după principiul că în tren se spun cele mai frumoase povesti, se îmbunățește școala vieții.

Făcuseră cunoștință: pe duduie o chema "Leni".

" Adică de la Elena, nu?"-întrebă ea

"Interesant nume de alint. Și până unde mergeți?

"Pănă la Râmnicul Sărat"-răspunse Leni

"Lucrați acolo?"-întrebă ea.

"Da, lucrez acolo, într-un club. Sunt dansatoare"-spuse fără nici o satisfacție Leni.

" E destul de interesant să dansezi. Ați urmat vreun curs anume?"

"Stiți, este un club de noapte, clubul în care dansez eu."

Upps!!!-făcuse gândul său de dincolo...

"Și vă plătesc bine."

"Și da și nu".

"Iar la Iași ați fost la părinții dumneavoastră sau cu treburi?"-întrebă ea curioasă.

"Nu, am fost să-mi văd fetițele și șotul".

"Sunteți căsătoriță? Și cât timp stați despărțită de familia dumneavoastră?"

"Păi, deseori și două luni.Uitați, acum nu i-am văzut din octombrie. Acum știti că a fost Sfântul Neculai și am adunat și eu niște bani și am reușit să le cumpăr dulciuri fetițelor. Uitați, acestea sunt prințesele mele"-spuse ea și i-a arătat două poze mici, pe care le avea în portofel.

"Dar, nu vă supărați că vă întreb, cum se face că soțul dumneavoastră vă lasă să mergeți să dansați într-un club de noapte și el stă acasă cu copiii?"

"Stiți cât de greu este în Iași ca peste tot de altfel - să-ți găsești un loc de muncă. Soțul meu a lucrat ca electrician la o firmă de construcții dar acum este în șomaj. Fetițele sunt mari, cea mai mare este clasa a 4 a iar cea mica este clasa întâi. Iar eu nu am avut ce face. Într-o zi, un prieten de-al nostru ne-a dat aceasta idee și am mers așa, la noroc. Am făcut două poze și le-am trimis unei agenții; ei m-au contactat în câteva săptămâni și mi-au propus la început să dansez într-un bar din oras dar nu mi-a plăcut pentru că erau golani mulți, mulți arabi și era destul de periculos. Apoi am avut un contract în Siria unde nu am reușit să stau decât două săptămâni. Era foarte grav ce am văzut acolo. Pur și simplu femeile erau obligate să se prostituieze cu cel care dădea cei mai mulți bani. Iar cei care nu aveau bani, aveau arme. Și te trezeai pur și simplu cu arma la ceafă obligată să faci lucruri pe care nu voiai să le faci. Era îngrozitor. După două săptămâni am cerut șefului meu să mă aducă înapoi în țară pentru că nu mai suportam. Două dintre fetele cu care plecasem rămăseseră acolo dar eu le-am zis: viata mea e prea prețioasă, eu am doi copii de crescut, nu mai pot sta aici. Și ei au înțeles." (oare cum au înțeles?-întrebase gândul meu de dincolo de cortină).

"Da, îmi imaginez că este greu, dar să iei o hotărâre așa de importantă, e atât de dureros."

"Știți, de fapt povestea mea este lungă și ea începe de la 16 ani când un prieten de-al mamei mele a profitat de mine și am rămas însărcinată. Mama mea nu a avut niciodată grijă de mine, nu m-a susținut niciodată. Apoi, el a fost obligat să se însoare cu mine ca să nu meargă la închisoare-chestiuni avocățești. Dar a fost o viață cumplită. Doi ani de chinuri, în care eram bătută în fiecare zi. Până când am divorțat. Împlinisem vârsta majoratului și am făcut singură cererea de divorț. Apoi mi-am zis că nu mai vreau să mai aud de bărbați niciodată. Îmi doream numai să-mi cresc fetita. Dar într-o zi l-am cunoscut pe Cornel și am rămas împreună. Și, după câteva luni am rămas însărcinată și am avut încă o fetiță. Niciodată nu a fost vreo ceartă între noi, niciodată nu ne-am înjurat, nu m-a lovit, nu mi-a certat copiii. Iar cu fetita cea mai mare se poarta la fel cum se poartă cu fata lui. Nu face diferență între ele."

" Dar cum reacționează totuși soțul dumneavoastră când reveniți acasă? Nu e gelos, nu se simte neputincios că femeia lui muncește în felul acesta și el stă acasă?"

"Nu. Pur și simplu înțelege situația. Uitați, acum m-au așteptat cu flori la gară. Îmi spune mereu că mă iubește."

" Eu sper din tot sufletul ca să aveți același sprijin din partea lui, dar îmi imaginez cât este de greu. Mă iertați că vă întreb, dar cât vreți să continuați în felul acesta? Nu credeti că este periculos atât pentru viața dumneavoastră cât și pentru cele două fetițe?"

" Nu cred că va mai dura mult. Voi avea un contract pentru un club din Elveția și apoi unul în Japonia și apoi, în cel mult un an, voi sfârși acest calvar. De-ați ști cât de frig este și cât de neplăcut când bărbații se apropie de tine și vor să te facă una cu pământul când nu le oferi ceea ce vor ei! Într-o zi am fost trimisă la un domn senator. Era prima oară când trebuia să fac așa ceva. Dânsul era un domn în vârstă, linistit. Soția sa murise iar dânsul rămăsese singur. Îmi spusese să mă așez într-un fotoliu. Era cald și bine acolo. Mi-aș fi dorit să fie aceea casa mea, să fie liniște. Începusem să plâng iar domnul acela mi-a zis că nu se va întâmpla nimic. M-a rugat să-i spun de ce fac ceea ce fac iar eu i-am povestit. Mi-a dat bani și mi-a spus să le cumpăr fetițelor ceva de mancare.

Da, continuă ea, nici nu va imaginați cât de dură poate ajunge femeia când este forțată să-și vândă trupul, să facă din el un instrument pentru a câștiga bani numai pentru a supraviețui!"

"Dar, spuneți-mi, ce școală ați făcut înainte de a se întâmpla toate acestea, unde ați muncit?"

"Mie îmi plăcea foarte mult să merg la școală dar după ce am rămas însarcinată, nu m-au mai primit. Și am rămas cu 10 clase. Apoi am muncit la brutărie, la o spălătorie, apoi într-un restaurant".

"Mai aveți câteva minute până la Râmnicul Sărat. Îmi pare așa de rău că va trebui să ne despărțim! Poate nu ne vom mai vedea niciodată.Mi-aș dori să aveți altă viață."

"Eu am învățat că trebuie să te protejezi și să te ajuți de unul singur, că nu te poți bizui prea mult pe ceilalți."-spuse ea punându-și haina pe umeri și privind deja pe peronul pe care oprise trenul ducând-o, peste câteva ore, cine știe în brațele cărui nenorocit.

"Eu vă doresc și dumneavoastră să aveți ceea ce vă doriți și...-făcuse ea o pauză în timp ce-mi întindea mâna-eu sunt mai optimistă decât dumneavoastră: poate ne vom mai întâlni vreodată, cine poate ști?!"

Fără să ne cunoștem ne-am îmbrățișat la plecare și ne-am urat "Drum Bun" în destinele noastre pe care le avem fiecare de împlinit, fiecare dintre noi cu durerile, neîmplinirile, căutările și iubirile nerostite nimănui.

Al. C. (München, 2001)

Prima zi

Prima mea zi în Occident, în urmă cu mai bine de un deceniu: o zi de iarnă geroasă, cu multă, foarte multă zăpadă. De la aeroport am avut primul șoc: spaima că ești singur, cu copilul de mână, în nowhere, ai bilet doar dus și nu pricepi nici un cuvânt de la cei care te strigă altfel decât te cheamă pe tine pentru simplul fapt că prin aceste împrejurimi există alte reguli fonetice. Cel care te așteapta să te prezinte lui "nowhere" greșește poarta la care trebuia să sosești. Și tu ești pierdut. Iar panica îți șoptește să te întorci. Nu-ți trebuie nici aerul lor condiționat, nici scările rulante, nici civilizația. Tu vrei Acasa. De fapt nici n-ai vrut să pleci. Ai făcut-o pentru că trebuia, că erai împins de împrejurări și doar pentru foarte puțin timp, ai venit cu gândul că ești "doar în vizită".

Ulterior te trezești din șoc, îți amintești de fonetică, pui lucrurile cap la cap și fugi să te salvezi dacă celălalt de emoție nu-și dă seama de greșeală. Ulterior când totul se rezolvă îți amintești unde te afli și privești de jur împrejur cu timiditate ca și când comiți un sacrilegiu privind. Imaginea centrului Europei, când vii dintr-o țară "încă" fostă comunistă, îți dă un sentiment straniu de normalitate pe care trebuie să-l înveți pas cu pas. Oamenii nu mi-au părut deloc extratereștri iar împrejurimile deloc futuriste. Totul era așa cum trebuia să fie, totul se afla la locul său firesc. Iar oamenii cuminți ședeau pe canapelele albastre ale trenului și vorbeau în șoaptă. Un sentiment de siguranță și de confort începeau să poarte fundiță roz. Aproape de destinație am aflat că nu ne permitem să plătim un taxi astfel încât a trebuit să cărăm bagajele vreo doi kilometri pe jos pe zăpada proaspăt așezată pe trotuar. Prima "final destination" era o mică bucată de rai, la parter, un loc unde veverițele se jucau printre brazii înalți, unde mierlele dădeau concerte în fiecare dimineață. Din acea zi anotimpurile au început să fie alfel.

Mioara

Era o zi de octombrie ruginiu și ploios cum numai în părțile acestea de lume poate fi; era într-o zi când, după ce nimerise în sfârșit autobuzul care ducea chiar în centrul orașului, ajunsese în final, cu câteva minute întârziere la curs. Emoționată, pusese mâna pe clanță și apăsă repede, parcă speriată de gândul că dacă nu ar fi făcut acel gest, ar fi rămas suspendată în timpul și spațiul acelui coridor nesfârșit. A salutat onorata audiență. Fețe noi și vechi, careul de mese și ea, profesoara admirată, cu părul cărunt și cu o siluetă de invidiat la onorabila ei vârstă de 50 de ani. Se cunoscuseră în primăvară ea și profesoara la un curs de începători și iată ce repede trecuse timpul, urma al doilea curs de germană din acel pachet promoțional al școlii populare germane.

Se așeză repede, fără prea mult zgomot la prima masă, își deschisese caietul și încercă să-și privească noii colegi cu care trebuia să petreacă aproape două luni de zile patru ore pe zi; de exemplu, fata din capătul sălii e o rusoaică probabil - jur că e rusoaică îngâmfata aceea cu nasul în vânt și cu unghii astronomice, iată și un biet latin-spaniol probabil, brunet, sentimental probabil. Colega mea de atâta amar de luni, colega mea din Cehia se află iarăși cu noi și pun pariu ca și-a adus cu sine accentul său slav, cu "r"-urile sale apăsate încât ai senzația că e un tren care stâlcește un cadavru. Iată încă o latină - dar e de pe pământul american, mai precis sud american. Urmează o colegă tot de la cursul trecut: plină de energie, cu tentativele sale de originalitate cu o ușoară tentă patetică, specifică tuturor latino-americanilor, parcă era din Peru. În spatele sălii o tipă bondoacă își face simțită prezența întrerupând cu întrebări inutile. Tinerețea ei însă o iartă. Ar putea fi o filipineză. Ah, și chiar se străduiește să învețe, chiar își dă silința copila asta! Bravo ei!

Iată că mai e cineva care a venit târziu. "Mioara". Da, ăsta nu poate fi decât un nume din spațiul "carpato-danubiano pontic"-vorba profesorului de istorie, Dumnezeu să-l înțelepțească să-și agonisească banii de senator căci nu se știe când mai câștigă România Mare alegerile!

Da, așadar, Mioara e de-a noastră! Mioara vrea să învețe limba germană pentru că vrea să rămână în Germania, dorește să-și ducă copiii la școala aici, să iasă la pensie aici, să moară aici. Ea Mioara, nu Astrid, nu Gertrud, nu Hildegard. E

Încercând să-și potolească raționamentele, se apucă să-și compună textul pe care distinsa doamna W îl așteaptă în câteva minute până la bine-meritata pauză. Gândurile însă treceau de foaia de hârtie și ghici pe unde umblau - unde să umble decât la orașul studenției sale tocmai fiindcă sala aceasta, oamenii aceștia semănau parcă cu colegii săi din studenție, toți adunați din diverse părți ale țării, unii mai timizi, alții mai extrovertiți. Își amintea tramvaiele și troleibuzele murdare și leneșe și stricate și înghesuite. Și anticariatul acela, care poate era la fel de vechi precum erau cărțile și obiectele pe care le adăpostea: anticariatul de pe Lăpușneanu. Toți studenții din toate generațiile cunoașteau acel anticariat. Și își amintea și de telefoanele cu taxă inversă și de pumnii de monede pe care trebuia să-i înghesuie în aparatul telefonic pentru un minut de convorbire interurbană, de banii dați pe cărți și nu pe masa de la prânz, de stresul din sensiune, de viața de după studenție.

Ce fel de viață au avut cei din sala asta, din careul asta de pioni, căci despre ași nici nu poate fi vorba! Femeia asta tânără din Cehia spune că nu poate face copii pentru că sunt o treabă prea complicată pentru lumea asta unde nu ai locuri la creșă nici dacă îți rezervi locul înainte de a concepe copilul, spune ea și, mai adaugă că aici nu poți fi angajat cu normă întreagă dacă ai un copil. Apoi spaniolii ăștia care visează să-și facă propriile lor case muncind în centrul Europei pe bani mai mulți decât la ei acasă. Visul oricărui latin: să aibă un acoperiș deasupra capului și să nu plătescă chirie (de unde oare ne vine nouă latinilor necesitatea acesta de a deține proprietăți, de posesiunea proprietătii?- de la romani desigur, ei au pus în genele noastre această necesitate). Visul românului de a emigra, neadaptarea lui Cherryl la condițiile europene - Cherryl este prezența nostră canadiană, care se plânge că aici în Europa nu se găsesc decât rareori uscătoare de haine, deși, între noi fie vorba, cred ar vrea o mare bucurie să-i cloneze pe cofetarii nemți de la colțul străzii ei și să-i ducă în țara sa de baștină. Mi-e dragă fata asta fiindcă zice că nu-i plac femeile nemțoaice fiindcă la ele prietenia înseamnă o programare trecută în agendă, nici urmă de spontaneitate.

Ora s-a încheiat, textele au fost scrise și înmânate ordonat profesoarei care nu ne vorbește decât în germană. Fiecare dintre noi pleacă în micul său loc închiriat pentru foarte mulți bani, un loc mic, departe de centrul orașului, în periferiile curate și liniștite. Întâi nebunia din metropola europeană dezvoltată pe orizontală, cu sateliți și cu ciudații din metrouri. Apoi autobuzul fantomă care o duce în orașelul ei unde va fi o liniște perfectă, unde păsările vor îngâna triluri la 5 dimineața, în acel loc liniștit și curat ca un cimitir unde oamenii au fiecare ritualurile lor, viața lor, unde nimeni nu interacționează cu nimeni fiindcă poate nu mai au locuri în agendă.

Poate că Mioara ar înțelege, poate Mioara are și ea nevoie de a ieși din carapacea ei și de a trăi lângă oamenii care-i seamănă. Dar această nevoie nu se vede, nu se simte, nici măcar nu se întrezărește la ea. E plină de aroganță și de răceală, suspedată între trecutul ei lăsat în urmă și viitorul său printre niște străini cu care, pentru a ieși la o cafea trebuie să-și facă programare în agendă. Mioara vrea să fie ca ei. Și pentru că dorește asta, asta va ajunge. Și Gerda și Astrid o vor invidia pe Mioara care va fi copia lor la indigo.

Al. C. München, 2002

Prietena mea V și italianul

Sunt prietenă cu V de pe la 12 ani. Nu pot spune că am avut permanent o legătură și nici că legătura noastră a fost vreodată continuă, dar V este acel tip de prieten cu care nu vorbești poate 5 ani la rând, deodată dai de ea și brusc, timpul își limitează extremitățile ca și când ieri ne-am despărțit pentru a ne întâlni a doua zi.

Într-o zi de noiembrie, după câțiva ani de absență din viața mea, mă sună V pe numărul meu din Germania. Dorea să vină la mine în vizită. V a stat la mine câteva luni. În această perioadă de timp am trăit cu V cea mai nostimă perioadă a șederii mele în Germania și de câte ori ne reamintim de această experiență râdem cu lacrimi. O numim "mutarea la pachet ", cu valiza, de 4 ori pe zi, trei mijloace de transport. Putem spune că la acest capitol eu cu V ne-am dat doctoratul magna cum laude...cum laude pentru că le-am determinat cel puțin șoferilor de autobuz fenomene frecvente de deja vu astfel încât, unul mai isteț ar fi putut scrie chiar o nuvelă polițistă pe care ar fi putut-o numi: "cele două dame, care se duc și se întorc, de patru ori pe zi cu aceeași valiză".

Timpul a trecut de atunci, eu m-am mutat încă de câteva ori cu sau fără ajutorul lui V iar ea, după o mulțime de aventuri existențiale s-a așezat la casa ei din Germania, undeva pe o străduță îngustă și modestă din buricul târgului. Într-unul din weekend-urile în care eu reveneam pentru activități culturale la M locuind în acea perioadă într-un orășel de provincie cu vedere la Alpi, V, cu care trebuia să mă întâlnesc pentru "a consuma" împreună activitățile culturale, a primit vizita unui cunoscut de-al ei, să-i spunem "Italianul" pentru că 1. oricât m-aș strădui, nu-mi amintesc cum îl chema și 2. pentru că îi plăcea la nebunie în Italia, țara unde el se simțea ca acasă și de unde n-ar mai pleca nici în ruptul capului nicăieri: "de ce să plecăm fiindcă avem de toate acolo; ne descurcăm noi. Eu cu frate-miu avem de toate: ne ducem la pescuit, mergem la un gratar cu familiile la pădure că uneori se uită la noi ca la mașini străine italienii da vero; avem casele noastre, mașinile noastre, femeile, amantele și copiii nostri. Nu ducem lipsă de România. Ne facem noi România acolo unde suntem, nu-i problemă. " Cu acest "italian" ne-am întânit la gara din M. Italianul era un român care, având o înfățișare nostimă de emigrant parvenit, botezat în mirajul occidentului, cu haine la modă, cu fumat tacticos, cu privirea scrutând "vulturește" tot ce mișcă și are picioare lungi, își păstra un miros balcanic prin accesoriile sale, de la cele evidente, materiale, până la accentul și importanța pe care și-o dădea, amestecând cuvintele românești cu cele italiene: "como se dici". Fără îndoială, muncit nopți și zile în diverse locuri, de la spălătorii de mașini, la descarcerări, de la camerist la mecanic, de la chelner la instalator, omul avea o experiență vastă a existenței. Sigur pe el, considerându-se centrul universului, "bazat" cum spuneam noi în tinerețe, omul era permanent în căutare de avantaje, de idei noi cum să facă bani, cum să adune obiecte pentru el și familia lui. "Să vezi băi cum ne descurcăm noi acolo în Italia. Ce mă, pe noi ne fac italienii? Fiți serioase fetelor! Cum adică să ne facă pe noi italienii? Oamenii acolo sunt foarte șmecheri, fac tot felul de treburi ca să le iasă bani, de exemplu își scot banii de asigurare la mașină din "șmenuri". Adica cum? Păi își fură singuri roțile la mașină, declară furtul la poliție, se duc cu plângerea la firma de asigurare și firma le dă banii pe roți înapoi. Uite așa, imediat! Cash. Cu banii ăia își achită rata pe un an băi, pe un an!" Și cum adică să cumpărăm șampoane, tricouri, săpunuri de la magazin. Dar ce, ni le dă cineva pe inventar? Luăm și noi de la muncă, (râde), promoțional doar." Italianul se laudă cu tot ce a făcut, parcă ar fi dat interviu pentru revistă. Eu cu V, după ce ne-am aruncat o privire plină de înțelesuri ne-am decis să-i probăm și rezistența la cultură așa că i-am propus baiatului să ne însoțească la film. Acel film a fost cel mai scurt film de lung metraj din viața mea: audiența se plictisise de moarte după doar 5 minute. Acolo erau filme de artă, nu se fura nimic, nu puteai să faci șmecherii sau "șmenuri", "nu aveai nimic de învățat" după părerea lui bine avizată. Dezamăgit de "ce, mă, ăsta-i film" și mai ales de faptul că nu reușise să ne impresioneze sau să ne corupă să ne mărturisim și noi șmecherii nemțești a dat pe gât ultimul espresso "băi, ce mai espresso mai fac și nemții știa ai voștri" și a plecat lăsându-ne, pe mine și pe V fără comentarii foarte multe și fără note de subsol.

În urma lui între mine și V pentru o perioadă de timp în acea seară s-a așternut o liniște meditativă. Eu am decis că în acel weekend am primit încă o lecție de viață dintre cele din categoria "așa nu". V a omis să se pronunțe.

Ökumenischer Kirchentag- Berlin
Îmi trece prin minte că nici luna mai nu mai este la fel cum era în alți ani: răcoroasă, cu vântul călduț de început de vară, cu verdele puternic al pădurilor.După câteva ore bune de mers, străbătând autostrăzile Germaniei de la Sud la Nord, intrăm în Berlin. Străzile mici ale orașului, cu mulți copaci îmi redă imaginea unor cartiere din Cotrocenii Bucureștiului.

După un tur fără voie, care durează două ore interminabile amestecate cu nerăbdarea noastră și cu canicula de nesuportat, ajungem în final în cartierul Tegel, acolo unde, în apropiere se afla vestitul aeroport berlinez.

Ne oprim la numarul 38. Dincolo de porțile înalte ar trebui să fie niște oameni care ne așteaptă pe noi, coriștii. Intrăm stingheri toți 7 prin porțile deschise ale cimitirului, intrăm cu sfiala musafirului totuși nepoftit. Imediat lângă poartă, la două palme de pământ în stânga este casa parohială și puțin mai departe, înspre morminte este, aveam să aflu mai târziu, casa de oaspeți și de reuniuni a comunității ruse. Un preot tânăr, înalt, cu o barbă deasă și puțin roșcată își oprește mașina de tăiat iarbă și înaintează calm sau plictisit înspre noi cu timiditate ca și când, nici el însuși nu ar fi pe teritoriul său.

"Guten Abend", ne spune preotul întinzând mâna, mai mult din obligație decât din convingerea că oaspeții trebuie primiți cu inima deschisă. Ne spune că dânsul e preotul și ne întreabă dacă aceștia suntem toți. Doi copilași murdari ies dintr-o grădină mică unde se zărește un leagăn, un topogan și niște jucării aruncate prin iarbă. Se apropie și o doamnă micuță, șatenă, probabil preoteasa, care avea un zâmbet jucăuș pe buze. Ai fi putut jura că aceasta este o femeie are vârsta înțepenită în timp.

Am stabilit regulile șederii noastre în cele 4 zile, ne-am primit saltele ca la armată și am pătruns în casa care trebuia să ne adăpostească de frica morților și de răcoarea nopților de mai.

Băieții au luat camera mare unde erau așezate mese de o parte și de alta a camerei, iar mie și Mariei ne-au oferit camera cea mică. Mi-am luat cele două saltele, am pătruns cu îndrăzneală în cameră și am închis ușa. Am așezat saltele jos și apoi am inspectat camera cu o curiozitate de detectiv: aerul închis, umed, mirosind a mucegai mă făcea să cred că această cameră nu a mai fost locuită de foarte multă vreme; în colțul icoanelor, la răsărit Iisus se odihnea pe o cruce de lemn frumos lăcuită; alături o icoana foarte veche-probabil de vreo 10 ori vârsta mea- Sfânta Fecioară cu Pruncul. În fața ușii biblioteca veche adăpostea cartea de memorii a lui Gorbaciov care conviețuia împreună cu volume întregi de cărti religioase. Deasupra, pe bibliotecă se odihneau cine știe din ce motiv, o mașină veche de făcut ceai și alte câteva obiecte casnice, așteptând probabil reparații sau luând drumul vreunei târg de vechituri. În partea opusă, lângă ușă, un mic birou adăpostea un telefon, o mașină de scris și un calculator care era în perfectă discordanță cu restul obiectelor, ba chiar dădea camerei un aspect de depozit pentru lucruri vechi și noi. Deasupra biroului o reproducere a Madonei cu pruncul adăpostea și o fotografie a Patriarhului Alexei cu barba sa mare, alba de bunic. Pe un alt perete un tablou în creion făcut cu măiestrie poate de vreun student la pictură sau la grafică sau poate chiar de părintele rus din grădină care tundea iarba.

Pe jos era așezat un covor vechi, a cărui desene se mai cunoșteau vag, un covor călcat de sute de picioare, necurățat de veacuri, un adevărat obiect de muzeu.

Mi-am așezat saltele una peste alta și m-am pregătit de culcare încercând să nu mă gândesc că voi dormi în apropierea descompunerilor, acolo unde viața se desparte de moarte, unde se încheie socoteli și curg lacrimi.

Dimineața am ascultat sfatul gazdei, am așezat cheia în dulapul stabilit din seara precedentă, mi-am făcut o cafea și am plecat să văd orașul care mă chema să-și dezvăluie misterele unul câte unul sau toate dintr-odată, dar nu înainte de a face prezența la evenimentele ecumenice pentru care ne aflam acolo.

Prima stație a fost o biserică rusească. Am stat la slujba după modelul chinuitor ortodox, în picioare, aproape nemișcați. Ritualul și înaltele fețe bisericești cu burți imense m-au uimit. Aveam senzația că particip la o procesiune medievală. Muzica însă a înalțat liturghia. O copilă mică, cu deplin talent muzical care părea un înger coborât printre acele fețe sobre, dincolo de care nu vedeai nimic, aproape nu distingeai nici un pic de viață. Doar ea singură, cu trăirea ei făcea cât toți ceilalați la un loc, cât toată comunitatea, doar ea aducea pe Dumnezeu în mijlocul acelor oameni.

Apoi a urmat castelul Charlottenburg, Domul francez, teatrul, straduțele mici, insula muzeelor, fascinanta insulă a atâtor minunății care descoperă în splendoarea sa antichitatea, renașterea, pictură, arheologie, istorie. Acolo unde, la hotarele sufletului, tristețea este alinată de muzică, o sculptură a lui Reinhold Begas deschidea porțile mitologiei.

Am lăsat apoi ploaia să ne ude și am urcat pe un pod pentru a vedea Spree-ul.

Apoi obosiți am urcat în primul autobus și am ajuns la un metrou. Acolo s-au închis ușile și acestea-unde în altă parte decât în Berlin, a despărțit doi oameni, un bărbat și o femeie, care strigau disperați unul după celălalt. Atunci am simțit, prin toate cotloanele sufletului meu pătruns de furie, ce a însemnat separarea acestui oraș, a acestor oameni, fără nici o vină.

Următoarele zile ne-am lăsat purtați din nou pe străzile orașului, printre oameni din diverse religii care, la fel ca noi vizitau orașul, erau entuziaști, fericiți, toleranți unii față de ceilalți, dornici să se cunoască reciproc, dar nu pentru a face propagandă ci pentru bucuria de a afla puțin despre cei pe lângă care treceau; oamenii se îmbrățișau spontan, își dădeau mâinile, se salutau, pretudindeni auzeai: " Where are you from?". Noi oamenii care purtam eșarfe portocalii eram în lumea noastră, fiecare cu rugăciunile, cu credința, cu demnitatea sa, dar împreună aveam o singură certitudine și asta ne unea, credeam toți în ceva, esența era credința, nu subiectul sau obiectul ei.

La despărțire preotul rus ne-a urat "drum bun" cu același entuziasm glaciar cu care ne-a întâmpinat. Morții au rămași cuminți sub criptele lor, corbii și-au domolit strigătele iar noi ne-am luat rămas bun de la acest oraș luminat de rugăciunea atâtor oameni entuziaști, un oraș care am văzut că putea fi un oraș extraordinar, care a avut puterea să apropie lumi, să deschidă ziduri, să restabilească o altă ordine istorică, socială pe bătrânul nostru continent.

2003

Intimitate

Blocurile, locuințele strâmte din beton, cărămizi sau prefabricate. Suntem vecini de bloc, de stradă, de palier, de gard în perimetre îngrămădite. Suntem vecini cu necesitățile vecinilor noștri, cu omletele lor de la micul dejun, cu mirosul lor de cârnați și grătar, cu diareea lor, cu gândacii lor, cu dușurile lor după miezul nopții când își curăță trupurile după amor - amor cu care deseori suntem de asemenea vecini-, suntem vecini cu râsul, cu isteriile lor, cu problemele lor de cupluri dezarmonizate, cu evenimentele lor cotidiene, cu plânsul pruncilor lor, cu crizele lor de nervi, cu divorțurile lor, cu plăcintele lor de dovleac, cu mirosul lor de cozonaci aburiți, cu violentele lor,... suntem, cu alte cuvinte, împreuna, o comunitate minunată.

Ar fi interesant dacă s-ar inventa aparate de preluat, de captat zgomotele, aparate care să funcționeze prin simpla apăsare de buton așa cum obții aer de la ventilator, cum primești căldura de la caloriferul electric. De ce n-ai primi, în comoditatea ta și liniștea printr-o simplă apăsare de buton roșu: power-on/ power-off. Brusc ai deveni "de-cuplat" de la toate zgomotele, nu mai auzi nimic decât propria ta respiratie, propria ta coloană vertebrală cum își scrâșnește cugetul.

Dar auzindu-te doar pe tine devii străin de comunitate, nu mai participi la ea, nu mai ești parte din ea, vecinii nu-ți mai devin frații tăi în lupta împotriva suferinței căldurii sau a frigului, a gândacilor, împotriva celor care fură rufele întinse la uscat sau a scrisorilor din cutia poștală-ilustratele cu preferinta.

Așadar, nu-i mai ajuți pe vecini la cărat mobila, nu-i mai ajuți la vopsitul sau văruitul apartamentului, nu le mai educi copiii din când în când rugându-i politicos să nu mai arunce cu pietre în geamul de la vecinul care stă la parter, nu le mai duci de pomană farfurii cu orez fiert, nu mai chemi pompierii sau salvarea ca să-i aperi de neglijențe sau efectele bolilor cronice sau dae efectul bătrâneții, nu mai răcnești la ei la ședințele de la asociația de locatari, nu le mai dai bani cu împrumut, nu le mai spui: bună dimineața!